Se topea gheaţa pe Neva

Premiul Europa pentru teatru este o distincţie ce se acordă anual, la nivel (cum sugerează şi numele) continental, pentru realizări remarcabile în domeniul teatrului. Intră în discuţia juriului – alcătuit din „capii“ unor organisme precum Uniunea Teatrelor din Europa (UTE), Institutul Internaţional de Teatru (ITI), Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (AICT/ IATC), Institutul de Teatru Mediteranean (ITM) – atît teatrul dramatic, cît şi teatrul-dans; de pildă, prima ediţie urmărită de mine „în direct“, acum vreo 15 ani, a avut-o ca laureată principală pe regretata Pina Bausch. Tot atunci a fost atribuit în premieră un trofeu menit să evidenţieze „Noile realităţi teatrale“, beneficiar al acestuia fiind teatrul londonez Royal Court, adevărat laborator-vitrină al dramaturgiei moderne (de aici au fost lansaţi pe orbite, astăzi, strălucitoare sau, mai bine zis, orbitoare, autori precum Sarah Kane, Mark Ravenhill, Martin McDonagh, Conor McPherson şi mulţi alţii de acelaşi calibru). Pe atunci, festivităţile Premiului – alcătuind un fel de micro-festival, căci excelenţa premianţilor nu se ilustrează doar prin participarea acestora la interviuri, discuţii şi dezbateri, ci şi prin prezentarea „vie“ a cîte unui spectacol realizat de/cu ei înşişi – aveau loc în frumoasa localitate siciliană Taormina, punct de interes turistic (de parcă în Italia ar exista şi altfel de puncte!) şi de „fitze“ mondene, aici aflîndu-se şi sediul întreprinderii ce se ocupă nemijlocit de organizare, logistică, publicaţii ş.a.m.d., întreprindere condusă de Alessandro Martinez. Operator cultural cu fler, după cum s-a dovedit, excepţional, Martinez a extins treptat amploarea manifestărilor adiacente decernării propriu-zise a Premiului Europa (iniţiat, la începutul anilor ’90, de Giorgio Strehler) şi, mai ales, şi-a asigurat cooperarea unui număr de municipalităţi continentale asociate, într-un fel sau altul, cu teatrul, cultura teatrală, performanţa scenică. Aşa se face că Premiul (denumit oficial Premio Europa per il Teatro, cu obligatoriile traduceri în engleză şi franceză) a devenit de ceva vreme itinerant, urmînd o traiectorie în acelaşi timp surprinzătoare şi previzibilă, în funcţie, cel mai adesea, de naţionalitatea premiantului „major“; anul trecut, spre exemplu, cînd a fost cîştigat de regizorul polonez Krystian Lupa, Premiul a fost găzduit de oraşul Wroclaw. Anul acesta, participanţii s-au bucurat de ospitalitatea fostei capitale imperiale Sankt-Petersburg, pentru că mai mulţi dintre beneficiarii laurilor pentru 2011 sînt ruşi – ori locuiesc prin apropiere.

Ca în cazul oricărei distincţii ce se respectă şi, de aceea, urmăreşte să-şi crească preţul (la figurat, dacă nu şi la propriu) prin ardoarea cu care este rîvnită, Premiul Europa se atribuie prin nominalizări; cel puţin la secţiunea sa „secundară“, deşi, neîndoielnic, şi trofeul „mare“ presupune liste de aşteptare mai lungi sau mai scurte. Literatura ce prezintă şi explică mecanismul de atribuire a laurilor menţionează explicit că un număr (mai) mare de nominalizări sporeşte proporţional şansele persoanei sau instituţiei în chestiune de a-şi adjudeca premiul; totodată, e posibil ca, oricît de des ar fi nominalizat, cineva să nu obţină niciodată „victoria“. Altfel spus, totul e cu putinţă. Spre a diminua însă sentimentul de frustrare al artiştilor ce-şi văd numele, ani la rînd, pe „panoul de onoare“ fără a căpăta coroniţa (şi suma de euro) corespunzătoare, administraţia Premiului a decis să împartă trofeul destinat „noilor realităţi“ între mai mulţi pretendenţi: în 2010 au fost cinci, anul acesta au fost şase. Începi, chiar, să te întrebi ce sens mai are premiul – întrebare, pentru mine, presantă anul trecut, dar mult mai puţin insistentă acum. Et pour cause, ca să zic aşa. 

Pentru a respecta, măcar în linii mari, ordinea înmînării trofeelor în seara festivă ce a încheiat Premio Europa per il Teatro ediţia 2011, enumerarea trebuie să înceapă cu nonagenarul Iuri Liubimov, legendă vie a teatrului rus, răsplătit cu un premiu special pentru îndelungata sa activitate nu numai la Taganka moscovită (teatrul său „de suflet“), ci şi, după emigrare, în străinătate. Reîntors în patrie, Liubimov a adus în micro-festivalul de la Sankt-Petersburg cea mai recentă mizanscenă a sa: Miere de Tonino Guerra, scenarist al lui Fellini, Antonioni şi Tarkovski, şi el în vîrstă, astăzi, de aproape 90 de ani. Voiam tare mult să văd spectacolul, dar, din păcate, o combinaţie inextricabilă de bîlbe organizatorice şi năravuri birocratice m-au făcut să-l pierd. Cei mai convingători exponenţi ai Noilor realităţi teatrale din Europa sînt în 2011, potrivit juriului, finlandezul Kristian Smeds (cu Mr. Vertigo, după Paul Auster), teatrul islandez Vesturport din Reykjavik (cu Metamorfoza, după Kafka, şi o prelucrare proprie a capodoperei goetheene Faust), regizorul-coregraf slovac Viliam Doˇcyolomansk´y (cu Teatrul şi Călătorie), Teatro Meridional din Lisabona (cu Povestiri în călătorie – Capul Verde, Specialiştii şi 1974, toate în regia lui Miguel Seabra, conducătorul ansamblului portughez), regizorul rus Andrei Moguci (cu Fericirea, după Maurice Maeterlinck) şi regizoarea britanică Katie Mitchell (cu propria persoană, spectacolele concepute de ea fiind, pare-se, „prea scumpe“ pentru a putea fi transportate la Sankt-Petersburg). În fine, laureatul Premiului Europa: germanul Peter Stein (octogenar), prezent cu ultima sa montare, Urciorul sfărîmat de Heinrich von Kleist, la Berliner Ensemble. Dar, despre toate acestea – şi altele –, data viitoare. Pînă atunci, doar o imagine: la sfîrşit de aprilie, pe Neva lui Nevski pluteau la vale sloiuri. Ca într-un film rusesc.

Alice Georgescu este critic de teatru.