Şcoala în şantier

● Limite Text: Mihaela Michailov, Radu Apostol, versuri: Bobi Dumitraș (de la Fără Zahăr). Cu: Mihaela Rădescu. Regie: Radu Apostol. Scenografie: Gabi Albu. Costum: Irina Gâdiuță. Muzica & spațiul sonor: Alex Bălă. Video: Elena Găgeanu. Centrul de Teatru Educațional Replika. 

De ani de zile, învăţămîntul românesc supravieţuieşte în haos. Reforme peste reforme ale programelor şcolare duc la dificultatea de a crea o strategie de educare pe termen mediu sau lung. Instabilitatea sistemului şi condiţiile financiare neatrăgătoare au generat deprofesionalizarea cadrelor didactice, în special în mediul rural, unde s-au închis multe şcoli. Acestea sînt doar cîteva defecte care se văd la suprafaţa ruginită a sistemului de educaţie autohton, dar există şi vicii ascunse care îl transformă într-un mecanism greoi, contraproductiv, inadecvat realităţii şi uneori chiar toxic. Sistemul se dovedeşte nepregătit să facă faţă problemelor actuale cu care se confruntă copiii (bullying, cyber-bullying, violenţă fizică, dependenţă de droguri etc.). Un raport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, publicat recent, arată că bullying-ul în şcoli plasează România pe locul 3 la nivel european în privinţa fenomenului, iar un studiu naţional al Organizaţiei Salvaţi Copiii dă cifre exacte: aproape 400.000 de elevi sînt ameninţaţi cu bătaia şi 220.000 sînt bătuţi în mod repetat de colegi.

Mihaela Michailov şi Radu Apostol au creat de-a lungul timpului mai multe spectacole despre şcoală şi universul copiilor şi al adolescenţilor. Cea mai recentă premieră a lor, Limite, explorează panoramic sistemul de educaţie prin investigarea mentalităţilor adulţilor implicaţi, profesori şi părinţi. Pornit de la un caz real de bullying şi documentat prin interviuri, spectacolul surprinde atitudini, mai mult sau mai puţin rigide, învechite sau nedrepte, ale adulţilor care eşuează în gestionarea unei probleme a copiilor. Hărţuirea unei fete cu un corp anormativ (este supraponderală, ceea ce duce la etichetarea ei ca retardată întrucît mentalul colectiv asociază obezitatea cu un intelect redus, deşi ea poate fi un semn de stres – bulimie, o disfuncţie endocrină sau urmarea unei alimentaţii deficitare, cu alimente de slabă calitate) de către un băiat dintr-o familie „bună“ antrenează acţiuni eronate din partea adulţilor şi le revelează mentalităţile retrograde. Mai mult, actul agresiv al copilului, care făcea parte din comportamentul obişnuit al acestuia, se reproduce şi între adulţi. Profesorii se hărţuiesc între ei sau sînt hărţuiţi de părinţi. Deşi conştienţi că fiul lor este violent – ceea ce poate reprezenta reacţia copilului la probleme exterioare sau disfuncţii emoţionale –, părinţii preferă să atenueze efectele în loc să caute cauza. Mentalitatea discriminatorie şi atitudinea jignitoare ale copilului sînt parţial inspirate de părinţi. Deşi ei sînt primii care pot corecta situaţia, profesorii nu îşi asumă o poziţie tranşantă, nu doar din cauză că familia agesorului este „utilă“ şcolii – un viciu generat de subfinanţarea învăţămîntului –, ci şi din cauză că nu ştiu exact care ar fi aceasta. Opiniile lor diferă, de la recunoaşterea vinovăţiei băiatului şi suportarea consecinţelor de către acesta la absolvirea totală de vină, pentru incident fiind responsabilizaţi (puţin) părinţii şi (mai mult) profesoara.

Prejudecăţi, mentalităţi anchilozate, părinţi cu potenţial financiar, interesul şcolii – această reţea de dependenţe supravieţuiește unui moment critic prin solidarizarea celor care au puterea decizională. Diferenţa de statut social între agresor şi victimă este esenţială pentru deznodămîntul cazului: agresorul are de partea lui „avocaţi“, în timp ce pentru victimă nu vorbeşte nimeni. Copilul agresiv, şi el victima unor disfuncţii (eșecul supravegherii psihologice a copiilor în școală, acţiunile eronate ale părinţilor), este salvat pînă la următoarea criză, dar nu se identifică şi nu se rezolvă cauza care îi generează comportamentul. Însă pentru victima lui, o fetiţă vulnerabilă, crescută de bunică în timp ce mama este la muncă în străinătate, nu doar că nu exista salvare, dar i se agravează situaţia. Oricît am fi de înţelegători cu limitele de gîndire şi empatie ale fiecărui adult şi ale sistemului în întregul său, este insuportabil faptul că cel care plăteşte preţul cel mai mare este victima.

Construit ca un one woman show, spectacolul vorbeşte la propriu despre construcţii de sisteme, şcoli şi mentalităţi. Într-un dreptunghi cu moloz (groapa de nisip din curtea şcolii), în care se ascund manuale, hărţi, instrumente de geometrie, toate vechi, tronează o scară. Este un şantier în care se lucrează, dar nu se finalizează nimic, o imagine corectă pentru învăţămîntul actual. În mijlocul acestui şantier, Mihaela Rădescu este un corp populat de identităţi succesive şi alternative, un muncitor „murdărit“ de prejudecăţi şi presiuni, un Meşter Manole didactic. În trei episoade, actriţa jonglează abil cu o multitudine de personaje, argumentaţii, dinamici corporale şi verbale, timbre vocale (aici este „ajutată“ de Alex Bălă, care prelucrează direct fiecare voce, mai puţin pe cea a dirigintei), reuşind să facă inteligibil tabloul complex al cazului. Este un efort uriaş pentru că, pe de o parte, textul conţine scene de două sau mai multe personaje în care alternanţa acestora este rapidă (monoloagele succesive ale mai multor personaje sînt mai uşor de jucat pentru că personalitatea fiecăruia se construieşte ca un monolit, pe cînd aici este fragmentată), iar pe de altă parte, actriţa trebuie să controleze o serie de minimecanisme, infiltrate în costum şi recuzită. Complexitatea dramaturgică şi dramatică a întregului construct performativ este susţinută prin dexteritatea interpretării, una dintre cele mai bune performanţe actoriceşti ale Mihaelei Rădescu.

O ştire recentă din educaţie: un copil de 3 ani a murit după ce a căzut în fosa septică a grădiniţei. Sistemul de învăţămînt nu înseamnă doar arii curriculare coagulate într-un program, mai mult sau mai puţin coerent, ci şi administrare, mentalitate, aptitudini pedagogice, racordare la realitate etc. Deocamdată, luminiţa de la capătul tunelului groazei din educația românească nu se vede. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Augustina Iohan