„Sacrul există în fiecare dintre noi“ – interviu cu Pippo DELBONO

Pippo Delbono își strigă viața și arta cu o sinceritate pură, care transcende toate categoriile: de la uman la subuman și suprauman. Regizor, actor, scriitor și muzician, el a fost primit ca un star rock la actuala ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, unde a primit o stea pe Aleea celebrităților și unde zeci, poate sute de persoane i-au fost alături la lansarea cărții de memorii Dăruirea de sine. „Adevărul nu înseamnă niciodată un singur vis, ci mai multe“, spunea unul dintre mentorii săi, Pasolini. Pentru acest „poet al vremurilor moderne“ apropiat de răni și de răniți (cum îl numea George Banu), care consideră orice gest personal un manifest politic, adevărul se confundă cu memoria, iar visul cu viața. Ca și lumina, Pippo Delbono poate fi simultan undă și particulă, afirmație și negație, poezie și revoltă, speranță și disperare, criză mistică și exaltarea de a trăi.

Spectacolul pe care l-ați prezentat la această ediție a Festivalului de la Sibiu, Bucuria / La gioia, este o odă închinată bucuriei de a trăi. În cartea lansată aici, Dăruirea de sine, mărturisiți că ați avut senzația că, cu cît tunelul este mai întunecat și mai lung, cu atît lumina este mai aproape, afirmație reluată și în spectacol. Cum explicați acest paradox?

Există pretutindeni mici puncte luminoase puse însă în umbră de gîndirea noastră, de condiția noastră de ființe umane cerebrale. Depinde numai de noi să vedem aceste luminițe, să le descoperim și să le percepem strălucirea, fiindcă ele sînt aici, chiar lîngă noi, în spatele întunericului. În budism se spune că tînjirea după lumina clară, care este conștiința superioară, nostalgia asta a existat dintotdeauna. La gioia este tocmai despre posibilitatea regăsirii bucuriei în timp ce traversăm tenebrele vieții, este despre lumină și întuneric, dar și despre așteptare. Nu poţi să faci teatru fără bucurie. Bucuria înseamnă a te elibera de ziduri, a trăi necunoscutul deschizîndu-te simultan către alții. Ceilalți sînt fundamentali pentru noi toți. Forța înseamnă să continui să mergi contra întunericului. Lupta este în fiecare zi, faci revoluție mai degrabă rămînînd aici. E dificil însă să dai nume lucrurilor, iar necesitatea de a găsi cuvinte pentru toate aceste lucruri face parte din misterul vieții. De ce suferim, de ce luptăm? Acesta este scopul, să răspundem. În La gioia povestesc despre asta, despre tristețea mea (n.r. – după moartea lui Bobò, actorul surdo-mut, membru timp de 30 de ani al trupei lui Delbono), despre o experiență împărtășită cu alții. Ca artist nu poți să nu te deschizi spre ceilalți, spre lume.

Tot în La gioia spuneți: „Cerul va reînvia liber de zei“. Cum ne imaginăm zeii acum, la început de secol 21?

Cred că este o imagine în evoluție, pînă acum Dumnezeu a fost mai mult un construct al minții sau un construct social, un simbol de putere. Nu mi l-am imaginat însă pe Dumnezeu ca pe o entitate cu aspect uman (fie bărbat sau femeie) care are putere, am fost interesat să depășim rasismul și am deschis această definiție spre necunoscut, spre ceva ce noi nu putem înțelege. Dumnezeu este poate Universul, lumina pe care o purtăm în noi, speranța, dragostea, un act de iubire poate. În fiecare spectacol al meu apare, într-un fel sau altul, replica „spune-mi că mă iubești“.

Pier Paolo Pasolini afirma, într-una din cărțile sale, că simte „sentimentul de sacru al fiecărei ființe umane“. Crezul pe care îl relevă toate spectacolele dvs. este apropiat de această direcție?

Este o afirmație foarte importantă să simți dimensiunea sacrală a fiecărui om, eu cred cu tărie că fiecare om are această latură. Dacă ne-am gîndi permanent la asta, ne-ar fi mult mai ușor să trăim, să privim oamenii cu adevărat, să depășim rasismul, să avem capacitatea de a-i simți pe ceilalți, căci sacrul există în fiecare dintre noi. Astfel putem reflecta într-o manieră diferită la uitare, dar și la prezența celuilalt și la sentimentul de sacru absolut al fiecărei vieți. Egoismul e această boală a vremurilor noastre, fascismul și distrugerea corespund cu rămînerea în apărarea ta însuți cu orice preț, cu rămînerea de cealaltă parte a zidului. Eu vreau să dărîm acest zid, să îi găsesc fisurile.

Mărturisiți în carte că ați vizitat de mai multe ori mormîntul lui Pier Paolo Pasolini, căruia i-ați dedicat și spectacolul Furia. Roberto Saviano (n.r. – scriitorul și jurnalistul italian aflat sub protecție permanentă după ce cartea sa de debut Gomorra, care a documentat afacerile mafiilor italiene, a devenit un bestseller mondial) îl menționează, de asemenea, ca mentor. Credeți că Pasolini mai este azi un model cultural de actualitate?

Absolut, el a avut curajul de a vorbi despre adevărul său personal și de a-l apăra, a amestecat viața și poezia într-un fel unic, într-o corespondență perfectă, și asta pentru mine este foarte important.

Sînteți de acord cu una dintre inscripțiile de pe mormîntul lui Pasolini a cărei fotografie apare și în cartea dvs.? „Cît despre viitor, ascultați: fiii voștri fasciști vor alerga spre lumile noii preistorii“.

Este o viziune pesimistă, o premoniție pe care el a avut-o (n.r. – în cartea Scrieri corsare), dar da, cred că ne aflăm în zorii unei noi preistorii, ai unui nou sistem care ne lasă oarecum într-un vid. Lipsesc referințele culturale și politice pe care le aveam înainte, de asemenea lipsește sensul revoluționar, simțul politic. Acum este și un moment furibund al Internetului, invazia asta a social media care alterează umanitatea din om. Este fundamental să ne recuperăm această umanitate și avem nevoie de asta, lucrurile trebuie să se schimbe.

În precedentul spectacol pe care l-ați prezentat la Sibiu în 2017, Evanghelia / Il Vangelo, sugerați că noua criză a umanității este legată de criza refugiaților.

Este adevărat că acești refugiați sînt ținuți în spatele unui zid, mai mult decît atît, ei pot deveni un pretext pentru a recrea vechi dictaturi, fiindcă statele își pot închide zidurile în numele limitelor lor teritoriale. Zidul este acest vid, războiul, furia și ura. Zidul care ne mutilează istoria și creierul… Dacă va lipsi dialogul în Europa, umanitatea va fi îngenuncheată de noul rasism. Avem acum memoria oamenilor care au fost respinși, este memoria fascismului. Papa (n.r. – Francisc) încearcă să restabilească dialogul politic și cultural, este foarte înțelept cînd spune că trebuie să îi sprijinim pe refugiați așa cum Iisus a unit toate semințiile. El poate fi un Iisus al acestor vremuri și mi se pare un act mai degrabă revolutionar acela de a combate rasismul.

Combinați registre estetice foarte diferite în creațiile dvs.: poezia, muzica, dansul, filmul. Cum ajungeți la ceea ce numiți „armonie a ritmului“, la acea arhitectură a spectacolului care este cheia lui?

Pentru mine spectacolul de teatru este ca o compoziție muzicală polifonică. Totul se amestecă, muzica, poezia, dansul, arta și instalația contemporană. Totul mă ajută, dă ritmul și un alt nivel în interiorul teatrului în care nu este interzis nimic, absolut nimic. Totul este posibil: să ajungi, să rămîi, să păstrezi o clipă tăcerea…

Menționați în carte un straniu episod în urma căruia, la Paris, o doamnă care a găsit întîmplător un valoros obiect personal al dvs., care părea pierdut, v-a spus că vă consideră creatorul unui fel de catharsis colectiv.

Cred că ceea ce le ofer oamenilor este mai important decît teatru pur și simplu. Aseară, spre exemplu, un tînăr mi-a spus chiar aici, la Sibiu, că i-am oferit o experiență. Pentru mine teatrul are o dimensiune în primul rînd ritualică, nu mai este doar o reprezentație, ci o călătorie în care fiecare participant are drumul său personal. Este o experiență mai degrabă colectivă, în care invit pe fiecare să plece în căutarea lui însuși. Pentru mine, teatrul este un risc. La gioia îți cere să rămîi apoi un pic în singurătate, tu cu tine, și prin asta înțeleg de ce teatrul trebuie să ajungă la ceilalți în final.

Sînteți și autor de filme documentare, precum Amore carne sau Guerra, iar anumite fragmente din filme sînt inserate frecvent în spectacolele dvs., ca Orhidee sau Evanghelia. Ce aduce în plus filmul?

Îmi încep filmele ca pe un voiaj foarte personal, apoi, încetul cu încetul, mă deschid spre lume, spre ceilalți. Camera mă ajută să privesc toți oamenii în ochi, să caut spații, atmosfere, să deslușesc detaliile ființei umane. Deci un act politic. Cînd incluzi filmul în teatru se naște o relație frumoasă, prin el descoperi lucruri care scapă teatrului.

Tot în această carte afirmați că nu prea înțelegeți cu mintea cuvintele pe care le rostiți în spectacole…

Da, ascult totul din abisurile interiorului meu. Este ca o pictură, doar că pictezi prin cuvinte, teatru, muzică. Ascult în profunzimea vieții mele, iată tot un act ideologic, pentru a capta mesaje. Nu poți înțelege chiar totul, însă știi că vei ajunge la un obiectiv. Acest obiectiv este mai adînc, este chiar bucuria. Pe acest drum te poți pierde sau poți descoperi alte lucruri. E ca atunci cînd ești în căutarea unui refugiu pe munte, însă pe drum te poți rătăci puțin cîte puțin pentru ca apoi să te regăsești, să învingi golul.

Vă considerați un martor sau un profet al acestor vremuri?

Nu știu dacă profet, însă este clar că sînt un martor al unor lucruri care nu pot fi înțelese cu ajutorul rațiunii, al reflecției, ci numai de la un nivel mult mai profund: semnele, relațiile și legăturile dintre semne. Numai dincolo de toate acestea putem, poate, înțelege sensul întregului, sensul nostru. Crizele cele mai profunde și pe care le am adesea sînt cele ale vieții, însă aleg întotdeauna partea luminoasă a ei. Forța vieții este întotdeauna mai puternică decît cea a morții. Dacă te oprești în obscuritate, ratezi viața. Totul este un dar. Visele mele sînt mai degrabă fericite.

a consemnat Andreea VLAD

Foto: spectacolul Bucuria, credit Adi Bulboacă, Sebastian Marcovici