Să cazi la pace cu trecutul

Vrabia. Text: Leta Popescu. Scenografia: Bogdan Spătaru. Atmosfera sonoră: Oana Hodade. Light design: Tudor Nicorici și Bogdan Spătaru. Regizor tehnic: Lică Dănilă. Operator lumini: Marian Tarazi. Operator sonorizare: Dan Nedelescu. Sufleor: Jeana Lungu. Cu: Oana Mogoș, Petronela Buda, Elena Ghinea, Cristina Uja-Neagu, Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder, Carmen Albu, Tamara Constantinescu, Svetlana Friptu, Florin Toma, Aureliu Bîtcă, Vlad Vasiliu, Oana Preda, Mihaela Lecca-Gorea, Ciprian Brașoveanu. Teatrul Dramatic „Fani Tardini“, Galați. Spectacol produs în cadrul „Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan“.

Perioada postcomunistă în România, în special pînă la aderarea țării la Uniunea Europeană, a fost tumultuoasă din multe punctele de vedere. Un regim bine structurat, care a controlat populația pînă la cele mai intime aspecte, s-a prăbușit zgomotos, lăsînd în urmă speranță și haos. După bucuria eliberării de comunism, în România a urmat o lungă perioadă de confuzie. Tranziția economică a avut costuri sociale mari, multe ascunse căci nu (mai) erau la modă atunci nici sindicatele, nici drepturile angajaților, nici protecția socială. Așa că greul tranziției a fost suportat individual, multe destine s-au frînt nu pe laurii disidenței politice, ci ai falimentului personal. Perioada nu a suscitat vreun interes pentru oamenii de teatru, dar pe măsură ce timpul a trecut și perspectiva asupra ei a început să se obiectiveze, a devenit tot mai clar că acolo își află rădăcinile o mulțime de probleme cu care ne confruntăm astăzi, motiv suficient pentru ca acest trecut recent să fie investigat artistic. Mai multe producții, majoritatea independente, au recurs la documentarea acestei perioade prin prisma istoriilor personale: ’90, regia David Schwartz, Baladele memoriei, regia Nicoleta Esinencu, Fabrici și uzine, regia Adina Lazăr, (In)corect, regia Leta Popescu etc. Leta Popescu revine asupra subiectului în Vrabia la Teatrul „Fani Tardini“ din Galați, orașul ei natal. 

Vrabia pornește de la elemente autobiografice ale Letei Popescu, ficționalizate într-un spectacol care recuperează trecutul din perspectiva prezentului și reface traseul maturizării unei fetițe care a crescut în cartierul Țiglina IV din Galați (aflu că denumirea nu figurează în actele oficiale) și a ajuns studentă la Timișoara. Emacenumeurît (cum îi spune toată familia într-un bullying sincron neconștientizat) își reconstruiește lumea copilăriei postcomuniste din interioare de apartamente muncitorești, mîncăruri, mirosuri, gusturi, haine și device-uri ale vremurilor, din tata și mama, fratele și cîinele, vecinele și vecinul. Este aici o mică arhivă de elemente specifice vremurilor, traversate uneori de tușe personale, o lume care acum, de la distanță, își arată limitele, se dezvrăjește. Sugestivă în acest ultim sens rămîne remarca despre cum continua critică din partea familiei a siluetei supraponderale a Emei ar fi percepută astăzi ca bullying, termen și concept inexistente atunci. Pentru că timpul trece nu doar peste tapetul din sufragerie, ci și peste mentalități și norme morale.

Personajele sînt prezentate la mai multe vîrste, fiecare întruchipată de alt actor și toate prezente simultan pe scenă, ceea ce presupune o anume coralitate, cu tentă parodică, bine susținută de actori. Personajele își poartă cu sine etapele maturizării, fiecare cu identitatea sa. Vîrstele comunică între ele astfel încît relațiile între personaje se diversifică și arată cum se schimbă în timp. Emma pleacă cît mai departe de o familie care a sufocat-o cu îngustimea orizontului spre care putea privi. Dar nu suficient de departe încît să nu reproducă obsesia familiei de a masca sărăcia (nu vrea să conducă „mașina săracului“, Dacia), căreia azi i-am spune „internalizarea precarității“. Ema refuză să mai fie prezentă acasă, așa că ratează schimbarea (și dramele) de acolo, dar se întoarce pentru a deschide o afacere prin care să exploateze nostalgia (altora) după trecut prin închirierea în regim hotelier a unor apartamente cu design postcomunist. Ce nu realizează Ema este că în timp ce ea conserva memoria inconfortabilă a acelei lumi pentru a o putea digera la un moment dat, lumea aceea a dispărut.

Privirea retrospectivă a Letei Popescu este lucidă fără să fie acuzatoare, are o anume duioșie drapată de ironie, că nu-i place să-și arate vulnerabilitățile chiar de-a dreptul. Ca și în (In)corect, familia este departe de a fi perfectă, pîrîie pe la colțuri cînd e măsurată după normele parenting-ului modern și ale moralei contemporane, nu e nici demnă în precaritate, nici nu sare clasa socială a muncitorimii, dar regizoarea nu face rechizitorii. Este mai degrabă un demers de recuperare a identității prin împăcarea nu atît cu familia, ci cu propriile idei și atitudini față de familie. Nimic măreț, doar o încercare de a-și accepta o parte din propria biografie. Cît de mult este aici din istoria reală a artistei este mai puțin important, mai ales că stratul de ficțiune este gros, amestecat zdravăn cu umor și se așază suficient de bine cît să nu-i permită spectatorului o intruziune indiscretă în biografia regizoarei. Ce îi aparține clar Letei Popescu este lipsa de încrîncenare în a recupera trecutul și relația cu o familie neflatantă, fără glorificare, dar și fără ură, ceea ce denotă maturizare, nu doar emoțională și psihologică, ci și artistică.

Inteligent decorul creat de Bogdan Spătaru care reproduce sculptura Omagiu lui Brâncuși (1991) a sculptorului german Ewerdt Hilgemann, alcătuită din containere metalice deformate, o replică piezișă la Coloana infinitului. Sculptura a zăcut răsturnată printre buruienile de pe faleza Galațiului aproape treizeci ani, acum urmează să fie ridicată pe un soclu, dar lucrările nu s-au încheiat. În Vrabia, privirea retrospectivă este și ea distorsionată de timp, iar Ema nu și-a găsit locul în prezentul familiei, așa cum nu-l găsise nici în trecut. În schimb, Leta Popescu, cu spectacolele ei din ultimii ani, și-a găsit nu doar identitatea artistică, ci și un loc bine conturat în teatrul românesc.

Oana Stoica este critic de teatru.