Ruinele scenei

Întotdeauna m-am întrebat ce se va întîmpla cu obiectele inventate de mine. Obiecte care, puse la un moment dat într-un context scenic-regizoral, s au transformat în personaje și care au avut, ca și mine, alături de regizori, actori și tehnicieni de scenă, momentul lor de glorie sau de decădere pe scenă. Ar putea oare avea ele o nouă viață în afara scenei? Ar putea exista pentru ele o nouă viață, după teatru?

Așa s-a născut ideea de a le aduna într-un context nou, rupt de teatru, dincolo sau dincoace de „oglinda scenei“.

Întrebarea rămîne în picioare: pot ele, obiectele care au fost, cîndva, cumva, vii, care au interacționat cu actorii, care au fost transformate de actori pe scenă, au avut anume semnificații, au schimbat destinul unor actori-personaje, pot ele exista singure, fără atingerea uneori „divină“ a actorilor, ca în pictura de pe tavanul Capelei Sixtine, în care, potrivit deciziei artistului Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni, divinitatea își termina creația printr-un simplu gest? Pot ele să se redefinească stînd laolaltă, adunate, fie și într-un context favorabil? Pot să le rearunc în lume? De această dată să se descurce singure, să plutească în neant sau să cadă în dizgrație, la fel ca osul aruncat de maimuța din Odiseea spațială a regizorului Stanley Kubrick?

Sîntem orgolioși și refuzăm să credem că spectacolul se termină într-o zi. E în firea lucrurilor, e o condiție a vieții. E o condiție a teatrului. Și totuși, ne propunem cu voce tare: poate că obiectele merită o șansă, încă o șansă.

Ideea de a expune instalația „Ruinele scenei“ este, pînă la urmă, un pretext de a mă reîntîlni cu obiectele create pentru diferite spectacole, de a inventa imagini noi, de a le reînvesti cu alte semnificații, reunindu-le într-o compoziție coerentă, într-un alt spectacol, privit de aproape. Spun alt spectacol pentru că și o instalație este tot o formă de spectacol. Diferența este că, în acest caz, magia dispare. Ele, obiectele, se prezintă „goale“ în fața privitorilor, reprezintă un fel de moment al adevărului, ca după apocalipsă, ca după un război sau ca după o „moarte“. Vreau să risc și să dau șansa Îngerului sculptat, Ochiului-Tun, Sculpturii-Femeie, Triciclului Mobil, Contrabasului încarcerat, Mesei-Ușă care se împotrivește intrării, Căzii și Scheletului butaforie, Pendulului-Ochi, Viorilor-Coase să vină în față și să-și țipe poveștile. Toate odată, așa cum orice echipă de creatori de teatru face de obicei.

Purtate către nicăieri de Luntrea deșertăciunii sau a Speranței. Ca o Plută a Meduzei.

Foto:E lisaveta Bam, credit Tudor Predescu