Refugiaţii
● Panică, de Mika Myllyaho, regia: Theodor-Cristian Popescu, scenografia: Cosmin Florea; cu: Gabriel Răuţă, Vlad Zamfirescu, Alexandru Jitea. Teatrul Nottara.
Ai probleme cu soţia. Ai probleme la serviciu. Ai probleme cu spaţiile deschise, dar şi cu cele închise, nu suporţi oamenii, dar nu te descurci fără ei, eşti dependent de psihoterapie, dar te autotratezi ca să nu fii nevoit să ieşi din casă sau să vezi pe cineva. În general, te simţi confortabil în criza ta, lucru pe care nu-l recunoşti pentru că e mai uşor să tragi un joint, să asasinezi chitara sau să vezi a mia oară un film care îţi vorbeşte despre cum nici alţii nu se descurcă mai bine cu aceeaşi problemă. Problema ta e că nu ai nici un chef să vorbeşti despre asta. Nici acum, nici mai încolo, niciodată.
Piesa dramaturgului finlandez Mika Myllyaho (actor şi regizor, director al Teatrului Naţional din Helsinki), scrisă în 2005, cînd autorul avea 39 de ani, vorbeşte despre vîrsta de mijloc, din perspectivă masculină. Abisurile existenţiale care bîntuie maturitatea sînt înfruntate diferit de femei şi de bărbaţi. Panică oferă o privire asupra mentalului masculin în plină criză, cînd două cuvinte dispar din vocabularul bărbaţilor adulţi: comunicare şi responsabilitate. Aflat la vîrsta împricinată, dramaturgul a scris o comedie despre tendinţa bărbaţilor de a-şi nega problemele, refuzul comunicării şi refugiul în „calmantele“ cunoscute (sport, muzică şi bere). Textul ironizează şi psihoterapia, pe care folosirea ca panaceu pentru eşecurile personale o devalorizează.
Panică a fost montată în 2013 la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, unde există încă un spectacol pe un text al dramaturgului finlandez – Haos (care dezbate situaţia femeilor din perspectivă socială, cu o scriitură poetică, monologată).
Dramaturgia contemporană nordică are un anume onirism, detectabil chiar şi în textele realiste cum este cel de faţă. Mika Myllyaho plonjează în mitologiile urbane, acele fantezii necesare pentru a ne face dezirabili conform codului social, periculoase însă prin frustrările create în caz că nu se împlinesc. În scriitura sa se insinuează discret o poetică a subconştientului.
Panică surprinde un moment dificil din existenţa a trei bărbaţi maturi, cîteva zile complicate, în care fiecare simte teama şi nevoia de a se ascunde „pînă trece“. Un graphic designer, Max (Gabriel Răuţă), încearcă să depăşească momentul unei iubiri ratate, prin psihoterapie, sport şi meditaţie, dar clachează şi se alege cu agorafobie şi claustrofobie, ceea ce îl transformă în deţinut la domiciliu. Leo (Alexandru Jitea), un inginer cu o existenţă rutinată, primeşte de la soţia lui o temă de gîndire neaşteptată – propria căsnicie, şi asta îl determină să „fugă“ de acasă. Un prezentator de emisiuni senzaţionaliste, Joni (Vlad Zamfirescu), are probleme cu ratingul, dar şi cu femeile (prea multe). Bărbaţii se refugiază în locuinţa lui Max pentru cafea, meditaţii, filme şi muzici, dar şi pentru discuţii frivole, prin care să-şi demonstreze că nu există „probleme“. Asta pînă cînd „inexistentele“ le explodează în faţă, ca o grenadă.
O pseudo-psihoterapie accelerată, combinată cu filozofii extrase din filmul lui Almodóvar – Vorbeşte cu ea („Biblia“ bărbaţilor, crede Max, care invocă motive freudiene în sprijinul său) şi song-urile lui Victor Jara, pe versurile lui Neruda, le oferă celor trei exact lucrul de care fug: comunicarea. Doar că discuţiile nu se fac în cabinetul psihologului, nici acasă, cu nevasta, ci între prieteni, bărbăteşte, golăneşte, cu joint-uri, cu nervi, cu rîs. Interiorul domestic (scenografia: Cosmin Florea, tînăr artist descoperit de Radu Afrim la Brăila, cu care a lucrat la Omul pernă şi la Năpasta), aduce o notă de fantastic, parcă ar fi un purgatoriu în picăţele sau castelul Reginei Cărţilor de Joc, în aşteptarea unei Alice care nu mai vine: o podea ca o tablă de şah, o canapea (trimitere la psihanaliză) şi fotolii aşijderea, ba chiar şi hainele sînt în dungi alb cu negru. Din acest univers bicolor, personajele încearcă să revină la viaţa reală, cu toate culorile ei.
Theodor-Cristian Popescu este un regizor exersat în textul contemporan, căruia îi surprinde bine caracterele şi îi înţelege subiectele despre viciile şi obsesiile urbanităţii. În Panică, regizorul construieşte o atmosferă de siguranţă camaraderească, în care pot refula angoasele personale. Joni se confruntă brusc cu pierderea statutului de vedetă TV, dar asta îl determină să privească atent relaţiile sale amoroase, pe care le consuma pînă atunci în viteză. Vlad Zamfirescu creează un traseu al personajului de la superficialitate arogantă, la începutul responsabilizării şi o calmare a ego-ului. Alexandru Jitea face un personaj care se deschide, se luminează, neimplicarea apatică în care se complace se risipeşte încet şi face posibil un Leo activ în propria viaţă. Cel mai complex personaj este Max, ale cărui fobii îi afectează concret existenţa. Uneori, personajul se scufundă în teamă, alteori exultă de plăcere, e vulnerabil şi patetic, dar poate fi şi cinic. Gabriel Răuţă îl colorează cu solo-urile de chitară electrică, care îl fac pe Max să se simtă ca un star rock, ceea ce îi potoleşte anxietatea şi îi stimulează curajul.
Ceea ce pare că se pierde în spectacol – altfel tonic şi comic – este dimensiunea poetică a textului, revelarea subconştientului, perceptibilă, de exemplu, în monologul lui Max, cînd este închis în baie, dar nu numai acolo. Textul pare că se încarcă pe parcurs cu prea multe discuţii psihologice, dar, de fapt, jonglează cu clişee pe care le demontează. Nimic nu se rezolvă definitiv, nici un personaj nu va trăi cu siguranţă fericit pînă la adînci bătrîneţi. Există doar o posibilitate ca actuala criză să treacă. Pînă cînd vine alta. Atît.
Asta face din piesa lui Mika Myllyaho un text susceptibil de lecturi multiple, în straturi, diferit, de exemplu, de scriitura americană contemporană realistă. De aici apare o notă de insatisfacţie faţă de spectacolul de la Teatrul Nottara, regretul că acesta se opreşte cumva la suprafaţa lucrurilor, se rezumă la un singur plan, deşi piesa are mai multe. Textele contemporane sînt montate des, şi pe scenele oficiale, şi în afara teatrelor de stat, dar, din păcate, există riscul standardizării interpretărilor. Accesibilitatea scriiturii tinde să forţeze o singură cheie de lectură şi să creeze tipologii. Riscăm, astfel, să vedem acelaşi text peste tot.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: C. Duica