Realităţi de palmares

20 mai 2011   ARTE PERFORMATIVE

A curs oarece apă pe Dunăre de la ultima mea povestire despre teatru şi viaţă; la fel şi pe Neva, cu a cărei imagine „cinematografică“ – sloiuri de gheaţă alunecînd domol la vale, cu cîte un pescăruş poposit în echilibru precar pe suprafaţa zgrunţuroasă – încheiam prima relatare despre ediţia 2011 a Premiului Europa pentru Teatru, găzduită, în aprilie, de Sankt-Petersburg, fosta capitală imperială a Rusiei. Revin acum cu amănunte despre autorii şi ansamblurile cărora li s-a înmînat trofeul în incinta (imperială, şi ea) a Teatrului Alexandrinski, superbă clădire de secol XVIII (1756), cu foaiere şi coridoare complicate, cu sală semicirculară şi şase etaje de loji în roşu, alb şi aur(iu), fiecare decorat cu alt fel de ornamente, cu scenă pe care s-a plimbat comod o căruţă-caleaşcă trasă de un cal resemnat, cu plasatori (bărbaţi, toţi) îmbrăcaţi în frac şi purtînd mănuşi albe (nu doar în seara de gală, ci şi la reprezentaţiile obişnuite), cu bufet unde se servesc (şi se consumă), înainte de spectacol şi în pauzele de douăzeci de minute dintre acte, sandvişuri cu somon şi caviar roşu, şampanie în sticluţe de două cupe (cristal autentic) pentru cupluri însetate de cultură, nemaivorbind despre îngheţată, prăjituri, cafea, ceai, sucuri şi siropuri; biscuiţi şi napolitane „preambalate“ n-am prea văzut. De altfel, despre teatrele petersburgheze şi ce se întîmplă în ele, pe scenă, în sală şi în atenanse, voi relata, separat, data viitoare.
 
Întorcîndu-ne la europenii noştri teatrali, trebuie spus că, treptat, interesul evenimentului pare a se muta dinspre distincţia „mare“ (ce se decernează unei personalităţi incontestabile, inclusiv prin rezistenţă biologică, din zona regiei în special) către premiile atribuite aşa-numitelor „noi realităţi teatrale“ – mai variate din toate punctele de vedere: geografic, estetic, ca adresabilitate ş.a.m.d. Înmulţirea exponenţială a acestor trofee (de la unul singur s-a ajuns, anul acesta, la şase), semnalează o corespunzătoare creştere a numărului de locuri de pe continent unde se face teatru bun, dar, totodată, şi o anumită relaxare a criteriilor după care este judecată excelenţa – lucru vizibil cu deosebire, aş zice, la ediţia trecută. În 2011, premiile „secundare“ au fost împărţite, totuşi, mult mai judicios, deşi, spre exemplu, spectacolul de teatru-dans intitulat chiar Teatrul şi prezentat de un teatru-studio din Praga sub direcţia de scenă a laureatului Viliam Docolomansky a uimit prin ţinuta sa aproape amatoristică, dintre cei circa zece dansatori unul singur dovedind şi calităţi actoriceşti. (E drept, nu am văzut, din cauza programării, celălalt spectacol regizat, în aceleaşi condiţii, de Docolomansky şi intitulat Călătoria.) Iar dacă în privinţa performanţelor artistice ale englezoaicei Katie Mitchell a trebuit să credem pe cuvînt juriul şi, eventual, pe regizoarea însăşi (care a ţinut o conferinţă unde a explicat, sper, şi de ce montează spectacole ce nu pot fi deplasate de la sediu!), celelalte patru premii au fost „argumentate“, pentru public, mai mult decît convingător. Începînd cu cel atribuit rusului Andrei Moguci, autor (pe lîngă reprezentaţia galei de premiere) al unui foarte poetic şi foarte colorat spectacol pentru copii, Fericirea, pe un text compilat din operele lui Maurice Maeterlinck, unde actorii recită, cîntă, dansează, fac acrobaţii şi animă obiecte (inclusiv nişte păpuşi de peste cinci metri înălţime). Continuînd cu acela primit de finlandezul Kristian Smeds, sosit la Sankt-Petersburg cu o montare realizată la Teatrul Naţional din Helsinki – Dl Vertigo, după Paul Auster –, epopeea realist-fantastică a unui adolescent care învaţă să zboare (!) făcînd teatru, de o extraordinară inventivitate la nivelul folosirii spaţiului şi a mijloacelor tehnice (ecleraj, sonorizare etc.). Sau cu acela obţinut de Teatro Meridional din Lisabona, care s-a înfăţişat cu două spectacole „întregi“ – Povestiri din călătorie: Capul Verde (unde o uluitoare actriţă, acompaniată la diverse instrumente muzicale improvizate, trezeşte la viaţă povestind, cîntînd, rugîndu-se, dansînd, un univers deopotrivă exotic şi familiar) şi 1974 (incursiune patetic-ironică în istoria recentă a Portugaliei, „curat“, dar oarecum enigmatic în lipsa unor referinţe precise) – plus un fragment de work in progress (Specialiştii, un fel de pantomimă foarte hazoasă despre automatizarea reflexelor democratice), toate în regia lui Miguel Seabra, conducătorul trupei. Şi sfîrşind cu acela – cel mai puţin „discutabil“, poate – care a distins teatrul islandez Vesturport din Reykjavik, prezent cu o înscenare de impecabilă acurateţe şi de pătrunzătoare emoţie a nuvelei kafkiene Metamorfoza, precum şi cu o versiune proprie, „actualizată“ şi agrementată cu mijloace de expresie dintre cele mai variate (fiecare, perfect stăpînit), a capodoperei goetheene Faust, ambele regizate de Gísli Örn Gardarsson, component al grupului.

Prezentat, „în vedetă“, la finalul săptămînii teatrale petersburgheze, Ulciorul sfărîmat de Heinrich von Kleist, spectacolul laureatului 2011 al Premiului Europa pentru Teatru – germanul Peter Stein –, a adus, în fruntea unui teatru legendar (Berliner Ensemble), un actor legendar: Klaus-Maria Brandauer, primit cu o furtună de aplauze la prima sa intrare în scenă din această montare picturală, concomitent foarte „solidă“ şi extrem de graţioasă.

Decernat lui Iuri Liubimov şi teatrului moscovit Taganka (cu spectacolul Miere de Tonino Guerra), premiul special al Europei scenice a făcut discret trecerea spre performanţele în domeniu ale gazdelor, pe care le vom detalia în următorul articol. Pînă atunci, cum ziceam, pocind vorbele vecinilor, în copilărie, da-svidania. 

Alice Georgescu
este critic de teatru. 

Mai multe