Rătăciri pariziene
Cum să-ți improvizezi viața cînd intervine un accident? Descoperi atunci cît de dificil e să abandonezi un program și să procedezi la alte alegeri. Îmi plănuisem prezența la Festivalul Național de Teatru pentru a-mi regăsi prieteni, a descoperi artiști necunoscuți, a vedea spectacole pe care mi le doream, a lansa cărți… cînd, brusc, un accident al soției mele a anulat această perspectivă atît de precis construită. Resemnat, m-am dedicat altor opțiuni și mi le-am asumat ca rătăciri consolatoare. Rătăciri pariziene.
Din tinerețe fusesem fascinat de opera unui pictor straniu, Füssli, descoperit ca ilustrator al capodoperelor shakespeariene. Acum, iată-l expus la Paris, în palatul sublim al muzeului Jacquemart-André. Acolo angajam o expediție în universul straniu și derutant al lui Füssli, unde aparițiile din Hamlet sau Macbeth sînt expresii ale neliniștilor nocturne sau ale fantomelor care cer justiție. Lady Macbeth se expune în plină criză de insomnie și, răvășită, își exprimă teribila panică datorată asasinatului pus la cale împreună cu soțul ei, de asemenea derutat de oribila crimă. Hamlet se regăsește în fața fantomei tatălui, în armură și, cum o știm, cere sancționarea crimei care l-a ucis pe acesta în somn. Mereu „somnul“ –motiv shakespearian. Somn răvășit, somn neliniștit ale cărui tulburări Füssli le restituie în opere de format mare ce exaltă dimensiunea epică a personajelor și le afirmă ca protagoniști ai scenei elizabetane, dar și ai universului mental european. Îi cunoaștem, ne sînt familiari, dar tablourile dezvăluie și datele jocului excesiv practicat la început de secol XIX de mari actori ca David Garrick. Füssli restituie un imaginar teatral, revelînd totodată și maniera de a-l reprezenta. Din această alianță provine și interesul operelor lui Füssli: nu e singurul ce explorează universul shakespearian, dar e cel care îi acordă în modul cel mai explicit dimensiunea mitologică.
Alte pînze propun interpretări derutante. Cu ce uimire îl descopăr pe Puck, spiritul ludic din Visul unei nopți de vară, ca o figură stranie, grotescă și demonică! Nimic nu evocă aerul său jucăuș, dezinvolt, ci el se prezintă ca o apariție stranie ce planează deasupra lumii ca o prezență malefică. Interpretare originală pentru epocă. I se alătură o altă apariție supranaturală, Regina Mab, care se detașează ca o siluetă abandonată după atîtea farmece. Ea pare că anunță figura emblematică a operei lui Füssli, cea din Coșmarul, unde eroinei epuizate din planul prim i se adaugă în planul secund două figuri animale, stranii și neliniștitoare, un diavol schimonosit și o iapă ce se îndepărtează la galop. Concluzie a unui act erotic sau panică fantasmatică? Coșmarul e o sinteză a operei lui Füssli. La fel cum e Strigătul mitic al lui Edward Munch, pe care îl putem vedea acum la Musée d’Orsay. Coșmarul și Strigătul – condiții ale ființei pe care pictura le-a fixat în imagini definitive. Două extreme complementare. Ele mi s-au reactivat acum sub ochi, la ceasuri de neliniște personală. Uneori arta suscită un ecou deosebit și datorită proximității cu experiențe biografice înrudite.
Rătăcirile pariziene m-au condus către un alt pictor, Walter Sickert, puțin cunoscut, descoperit în ultimii ani și prezent la Petit Palais. De origine germană, el va trăi la Londra, dar mai ales va frecventa Parisul, devenind un prieten intim al lui Degas, care-i va deschide orizontul sălilor de teatru, al lumii spectacolelor ce animă „capitala plăcerilor“. Sickert o frecventează și, la rîndul lui, o pictează ca pe un univers secund, ca pe un dublu al vieții. Ceea ce au făcut scriitorii, de la Balzac la Stendhal și Zola, se regăsește la pictori reputați care pătrund în intimitatea culiselor, urmăresc pasiunea jocului sau redau atenția publicului. Sickert se afiliază acestei familii și, pasionat, fixează scene din lumea teatrului ca dublu al unei vieți secrete, delectabile și pasagere. El nu dispune de grația lui Degas, ci dimpotrivă, adoptă o pastă compactă, înrudindu-se mai degrabă cu un precursor, Honoré Daumier. Ca și la acesta, domină scenele de la ultimul balcon, unde se reunesc spectatorii lipsiți de mijloace financiare, dar animați de o adevărată pasiune teatrală, pasiune comunitară. Înghesuiți, așezați inconfortabil, ei se dedică fără reținere experienței teatrale. Impactul său se citește pe fețele acestui public exaltat. Literatura și artele plastice sînt la originea mitologiei teatrului. Füssli și Sickert o confirmă azi în muzeele pariziene.
Rătăcirea implică absența de program, de organizare și permite hazardului să se manifeste. Grație lui am descoperit universul unui artist atipic, Philippe Quesne, al cărui spectacol Fantasmagorie asociază ironic imaginile proprii gravurilor de oroare din secolul al XIX-lea care acumulează schelete și apariții lugubre, adăugîndu-le poezia unor pianine mecanice care se închid și se deschid singure. Un voiaj derutant și seducător lipsit de orice prezență umană. Moment unic, trăit într-o seară de rătăcire. I-a urmat apoi o reprezentație consacrată capodoperei lui Mahler Cîntecul pămîntului, unde Philippe Quesne cooptează poetic prezența pămîntului și zăpada ce-l acoperă progresiv. Pe fondul tristeții mele de spectator am resimțit acest moment ca pe un balsam binevenit. O uitare.
Un reper programat era spectacolul lui Eugenio Barba, ultima creație a acestui artist ce rezistă timpului și nu capitulează, Teba la ceasul febrei galbene. Titlu sibilin… Barba își confirmă interesul pentru Grecia și pentru miturile ei reluate aici în mod disparat, fragmentar și adeseori ilizibil. Prima oară cînd am privit această reprezentație de o rară intensitate, ea mi-a evocat un tablou al lui Magritte care reprezintă un imens bloc de piatră ce plutește deasupra lumii. O enigmă de nepătruns… Din sală percepeam spectacolul ca avînd o forță similară și procurînd aceeași perplexitate. Dar îi rămîneam străin. Auzeam voci și plînsete mulțumită lui Iben Nagel Rasmussen, actrița-fetiș a lui Barba, le urmăream cu emoție pe Julia Varley sau pe Roberta Carreri, mă delectam văzîndu-l pe Kai cu acordeonul sau. O lectură prin prisma familiarității cu această echipă al cărei prieten intim sînt de decenii. Dar spectacolul îmi părea indescifrabil. Revăzîndu-l, am reacționat la apariții poetice, la o pînză însîngerată care-l traversează, la dansuri de o rară forță, la jocuri amuzante. Nimic gratuit, nimic superficial. O confruntare cu poezia secretă a teatrului care se încheie cu o scenă unică: Eugenio Barba, pentru prima oară, apare pe scenă și își îmbrățișează una dintre actrițe. Gest de o afecțiune extremă.
Pe potecile rătăcirii am descoperit două dintre spectacolele lui Tiago Rodrigues. Unul ce se pare că va fi prezent la Sibiu pentru ediția de treizeci de ani a festivalului. Spectacol despre responsabilitatea civică proprie membrilor afiliați organizațiilor umanitare care, cu o devoțiune laică, se implică în durerea unor societăți suferinde, furnizîndu-le un ajutor necesar chiar dacă uneori doar simbolic. Celălalt, un spectacol despre dragostea unui cuplu prezentat ca o experiență muzicală unde vocile, corpurile partenerilor se înlănțuie, se confundă și le atestă astfel afecțiunea declanșată sub impactul unei teribile alerte medicale: Corul amanților. Cine îl va invita în țară?
Un eveniment personal: Tăcere, de Falk Richter, mi-a revelat un actor odinioară schematic și rigid, devenit acum subtil și muzical, Stanislas Nordey. O metamorfoză!
La aceste descoperiri imprevizibile se adaugă lectura admirabilei cărți a lui Călin Ciobotari consacrată Sărutului în teatru. O bucurie și o recompensă pentru izolarea impusă de accidentul lui Monique. Un ultim dar al rătăcirilor.
George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată: Obiecte rănite, Editura Nemira 2022.