Rapsodii de primăvară

Din punctul de vedere al momentelor sale „fierbinţi“, viaţa teatrală românească poate fi temeinic invidiată nu doar pe plan regional, ci şi la nivel continental: nu sînt multe ţările care să aibă premii destinate special scenei, acordate de profesionişti şi înmînate cu mult fast într-o ceremonie transmisă în direct, la oră de vîrf, de televiziunea de stat, după cum nu sînt destule nici acelea care să aibă un festival de cuprindere naţională şi ambiţii internaţionale şi al cărui afiş să trezească atîtea patimi şi să stîrnească atîtea umori. Altfel spus, la capitolul Evenimente stăm bine. Şi, cum cele două culmi despre care am vorbit sînt plasate în mijlocul primăverii, respectiv în mijlocul toamnei, cum vara e vacanţă şi iarna, început de an financiar, tensiunea, cînd mai creatoare, cînd mai distrugătoare, e asigurată, pentru oamenii scenei, 24 din 24, 7 din 7 şi 12 din 12. Să te mai miri că...

Cel mai recent motiv de încordare – a nervilor şi chiar a muşchilor – îl reprezintă nominalizările la Premiile UNITER, anunţate acum circa două săptămîni de organizaţia de breaslă, în urma opţiunilor exprimate de un juriu alcătuit din trei critici (Doina Papp, Ion Cocora şi Mircea Morariu), care, vreme de cîteva luni, au colindat ţara în lung, în lat şi de-a curmezişul, pentru a descoperi nume de artişti şi titluri de spectacole susceptibile să poată fi declarate Cel mai bun sau Cea mai bună din întreg anul trecut (pentru că premiile decernate în 2010 răsplătesc bravura desfăşurată în 2009). De către cine vor fi ei sau ele astfel „încununate“? De către un al doilea juriu, compus, la actuala ediţie, dintr-un actor, un regizor, un scenograf şi doi critici (compoziţie perpetuată, de altfel, cu mici modificări, de vreo şapte-opt ani încoace), care vor avea de ales cîte un nume sau un titlu din cele trei selectate pentru fiecare categorie: spectacol, regizor, scenograf, actor în rol principal/secundar, actriţă în rol principal/secundar şi debut, plus teatru radiofonic. În Gală, acestora li se adaugă premii de excelenţă şi pentru întreaga activitate (hotărîte de Senatul Uniunii), precum şi unele premii speciale, pentru anumite forme de spectacol (păpuşi, de exemplu) sau pentru anumiţi creatori „neîncorporabili“ în celelalte compartimente (de pildă, coregrafi, compozitori de muzică de scenă ş.a.m.d.). Ceea ce a dispărut – deocamdată, cel puţin – din „nomenclatorul“ Premiilor UNITER sînt distincţiile rezervate teatrului de televiziune şi criticii de specialitate; mai exact, criticilor. E adevărat, cel dintîi nu prea mai există. Şi, e adevărat, cei din urmă – fi-vor ei oare, vreodată, cei dintîi?... – pot candida la simpatia colegilor reuniţi în Biroul de conducere a Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, pe scurt AICT, care acordă, tot în Gală, un premiu „specific“. Altfel spus, criticii se autopremiază. Va fi a doua primăvară a însingurării lor. Este, totodată, prima în care Premiul pentru întreaga activitate (critică) nu le va fi acordat.

Anul acesta, Uniunea Teatrală din România a sărbătorit (cu o anume timiditate, pe care proaspăta noastră criză economică nu o explică integral) două decenii de cînd, într-o sală neprimitoare de pe Dealul Mitropoliei şi, mai apoi, la Teatrul „Nottara“, dacă nu mă înşală memoria, şi-a semnat propriul act de naştere, pe dosul actului de deces al fostei Asociaţii a Oamenilor de Artă din Instituţiile Teatrale şi Muzicale, pe scurt ATM, care a guvernat viaţa de spectacol în anii comunismului. Era şi atunci primăvară, era frig (nu chiar ca acum, totuşi), dar era, mai ales, înfrigurare: era aşteptarea schimbării, aşteptarea minunilor pe care, credeam noi, doar existenţa ălora le ţinea de(o)parte, aşteptarea libertăţii, a dreptăţii, a preeminenţei valorii şi a valorilor, a decenţei, a onestităţii, a cumsecădeniei, a bunei-creşteri, a bunului-simţ, a civilităţii, a civilizaţiei, a demnităţii, a normalităţii. Marile opere dramaturgice vor ieşi, credeam noi, din sertare, marii artişti ai scenei se vor întoarce din străinătate şi, alături de cei care preferaseră, fără să ştie, hrana sănătoasă produsă pe bază de soia, vor da o strălucire orbitoare excelenţei teatrului românesc (păstrată cu încăpăţînare, cu sacrificii şi sacrilegii, de-a lungul anilor de întuneric), creaţia teatrală va fi, în contextul unei culturi descătuşate, liberă, viguroasă, imaginativă, subtilă, vie, noi vom fi buni (chiar şi cînd va trebui să fim răi), generoşi, inteligenţi, puternici şi... şi... şi... solidari – aşa cum ştiusem să fim, cu spaime asumate şi riscuri conştiente, împotriva ălora, atunci cînd, în sălile îngheţate, actorii şi regizorii lansau de la rampă manifeste politice în jerbă, iar criticii se prefăceau că nu pricep, că nu pricep ce au vrut să spună actorii şi ce au înţeles şi au aplaudat spectatorii. În consiliul de conducere al Uniunii de atunci, din martie 1990, actorii, regizorii şi criticii stăteau alături.

Şi tot alături au stat în primul juriu (de nominalizări şi de premieri, all in one) al primei Gale a Premiilor UNITER, din primăvara lui 1992, un juriu alcătuit, cred, din vreo cincisprezece oameni, şi alături au rămas, cu alternative certuri şi împăcări, cu inevitabile supărări şi îmbucurări reciproce, cu deosebiri de opinie şi cu unitate de vederi, ani la rînd. Au muncit împreună, au obosit împreună şi, din cînd în cînd, tot mai des, în ultimul deceniu, au murit împreună. Prin ei, a muncit şi a obosit, desigur, teatrul românesc. Care nu a murit, fiindcă o artă nu poate să moară cu una-cu două (nici cu o sută-cu două), dar care, ştim cu toţii, tare nu se simte bine acum.

Sigur, străinii s-au mirat adesea că, în România, artiştii şi criticii fac parte din aceeaşi uniune; s-au mirat şi că, prin decenii de imbecilizare sistematică ridicată la rang de politică statală, românii au făcut teatru la nivel european – şi peste. Noi ne-am mirat de mirarea lor şi ne-am deocheat. Dar leacuri de deochi, prin partea locului, există, încă, din belşug. Poate că n-ar strica să începem să le şi căutăm.