Radical din depresie

17 aprilie 2019   ARTE PERFORMATIVE

 Proof de David Auburn, traducerea: Anna Maria Popa, Costin Manoliu, regia: Andrei și Andreea Grosu, scenografia: Vladimir Turturică, -light design: Dragoș Mărgineanu. Cu: Marian Râlea, Dana Rogoz, Ionuț Vișan, Florentina Ţilea. Unteatru. 

Recompensată cu premiile Pulitzer şi Tony în 2001, piesa americanului David Auburn, Proof, cunoscută datorită ecranizării lui John Madden (2005), cu Anthony Hopkins şi Gwyneth Paltrow (Madden şi Paltrow au creat întîi un spectacol, în 2002), porneşte de la o realitate: linia subţire dintre genialitate şi nebunie. Asemeni lui John Forbes Nash, matematicianul (real) schizofrenic portretizat în A Beautiful Mind, personajul ficţional din Proof, tot un matematician excepţional, suferă de o boală psihică (demenţă). Locuind împreună cu fiica sa cea mică, Catherine, care, deşi îi moşteneşte talentul şi inteligenţa, îşi abandonează studiile pentru a-l îngriji, el se stinge, lăsînd în urmă haos: o fiică speriată de posibila moştenire maladivă, o altă fiică, Claire, interesată de moştenirea materială, un fost student, Hal, preocupat de moştenirea ştiinţifică. Dar ceea ce se află în centrul atenţiei în acest text îmi pare a avea legătură mai degrabă cu familia decît cu matematica: relaţia dintre părinţi şi copii, dificultatea de a îngriji un părinte bolnav (psihic), vulnerabilizarea îngrijitorului prin „contaminarea“ îndelungată cu bolnavul, modul în care sarcinile se împart în generaţia copiilor – cine pleacă şi cine rămîne acasă –, avînd drept consecinţă stabilirea (dez)echilibrului de putere între ei.

Titlul, Proof, ambivalent ca sens (dovadă/demonstraţie), face referire la dificultatea de a proba cui aparţine o teorie matematică, tatălui sau fiicei. Dar miza nu este poliţistă, ci psihologică, prin deconstruirea fundamentelor care alimentează (ne)încrederea personajelor unele în altele (din acest motiv nu există o dezlegare clară a engmei). De la un punct încolo, Catherine este înconjurată doar de îndoiala apropiaţilor faţă de inteligenţa ei şi sănătatea sa mentală. Dar ceea ce o dărîmă nu este (doar) suspiciunea celorlalţi că ea este fragilă psihic, ci neîncrederea ei în sine. Căci îndelunga claustrare cu tatăl bolnav a dereglat-o, i-a schimbat perspectiva asupra lumii exterioare şi asupra sinelui. Reperele se modifică, realitatea lui Catherine diferă de realitatea obiectivă pentru că universul în care ea a trăit ani de zile este diferit de cel obiectiv. Nu înseamnă că simţurile sale dau rateuri, ci că percepţia ei este afectată de experienţa traumatizantă prin care a trecut. Dar cînd această percepţie este invalidată de cei din jur, lucrurile scapă de sub control.

Spectacolul regizat de Andrei şi Andreea Grosu lasă textul în prim plan, construind puţin în jurul lui: un interior auster – o masă cu două scaune –, într-un decupaj ca un cadru de tablou tridimensional (scenograf: Vladimir Turturică), cîteva lumini geometrice precum un triunghi care înconjoară posibila idilă între Catherine şi Hal (light design: Dragoș Mărgineanu) şi conexiuni filmice între scene, cu personaje care „se preling“ dintr-o scenă în alta. Accentul cade pe personaje şi pe relaţii. Catherine este fragilă, dar nu psihic, ci emoţional. Îşi iubeşte tatăl nu doar dintr-un sentiment filial, ci şi cu admiraţia ucenicului faţă de maestru. Pe ei doi îi uneşte matematica, nu doar familia. Iar în familie, Catherine întrupează o tipologie, cea a copilului care renunţă la sine pentru a avea grijă de părinţi. Dana Rogoz este surprinzătoare în acest rol pentru că joacă la antipodul imaginii sale publice, cu parcimonie de mijloace, fără patetism, mereu sub presiune, gata să cedeze. Ea face un personaj anxios, agresat de boala tatălui, de abandonul surorii mai mari, de renunţarea la propriile aspiraţii. E interesant faptul că tatăl este interpretat de Marian Râlea, recompunîndu-se astfel cuplul Abramburica-Magicianul, dar în alt registru, dramatic, ca discipol/fiică – maestru/tată, o solidaritate dată deopotrivă de dragostea pentru matematică şi de gestionarea bolii mentale, pentru care e nevoie de amîndoi. Dacă Marian Râlea tranformă fragilitatea maladivă a tatălui în tandreţe, Dana Rogoz face vulnerabilitatea autodistructivă. Ce o înfrînge (parţial) pe Catherine este neîncrederea celorlalţi în inteligenţa ei, astfel că personajul pare să abandoneze voluntar lupta pentru propria independenţă atunci cînd îi este contestată paternitatea demonstraţiei.

Prin contrast, sora ei, Claire, este construită pe modelul învingătorului: pleacă de acasă, urmîndu-şi drumul, şi se întoarce pentru a-şi revendica moştenirea. Apare aici un tipar (cu potenţial conflictual) al relaţiilor dintre fraţi, în care cei care rămîn acasă devin, într-un fel, victimele celor care pleacă. Căci pentru cel ce pleacă, „acasă“ se poate restrînge la bunuri materiale vandabile, în timp ce acela care rămîne poate avea o perspectivă emoţională, mai ales faţă de locuinţă, care reprezintă şi identitatea sa locativă. E o situaţie valabilă pentru acest text, dar şi pentru altele – să ne amintim că, la Cehov, Ranevskaia vine de la Paris ca să vîndă livada de vişini, fără să ţină cont de Maşa, iar Serebriakov intenţionează, fără să reuşească, să vîndă moşia lui Vanea, care îi asigură banii pentru viaţa la Moscova. În Proof, Claire pleacă la New York, de unde trimite bani acasă, pe care doreşte să-i recupereze prin vînzarea casei. Pragmatismul ei este manipulator – se poate intui şi umbra unui iubit autoritar şi hrăpăreţ –, dar Florentina Ţilea face o Claire ceva mai umană decît apare în text, rezonabilă, chiar stîngace în defazajul ei faţă de realitatea de acasă, cu bune intenţii (grija pentru sănătatea surorii sale e reală), dar care nu ezită să devină inflexibilă cînd ia decizii. Ionuţ Vişan face din Hal cel mai relaxat personaj, pe care contactul cu universul acesta un pic cîş, în care trăiesc profesorul şi fiica lui, îl face curios, fără să îl sperie. O jumătate de poveste de dragoste cu Catherine nu îl transformă însă în susţinătorul ei, iar asta îi dă fetei lovitura de graţie. Proof este un text despre complicate relaţii de familie şi despre cum, în viaţă, ca şi în matematică, variabilele au un rol determinant. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă

Mai multe