Puterea ca viciu

29 octombrie 2014   ARTE PERFORMATIVE

● Lecţia de Eugene Ionescu, regia Mihai Măniuţiu; Marat/Sade de Peter Weiss, regia Charles Muller. Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu 

Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu a prezentat tradiţionala sa microstagiune de la început de octombrie cu cinci spectacole, patru premiere şi Oidip într-o distribuţie nouă (Mariana Mihu o înlocuieşte pe Ofelia Popii). Dintre premiere, cele trei pe care le-am văzut se configurează în jurul aceleiaşi teme, puterea ca viciu. În Lecţia de Eugen Ionescu, regizorul Mihai Măniuţiu a construit o parabolă a dictaturii comuniste, în care înregistrează rinocerizarea treptată a societăţii prin uniformizare, supunere şi anihilarea identităţii. Rama spectacolului este o societate asiatică, structurată pe relaţii interumane protocolare care surprind (dez)echilibrul între tiran şi victimă. Măniuţiu vizează ţara-lagăr Coreea de Nord, în care depersonalizarea umană este politică de stat. Profesorul şi Eleva acţionează într-un demers de dezintegrare repetitivă. Fiecare Elevă îşi pierde individualitatea, rămînînd o formă fără fond, iar acţiunile Profesorului urmează, de fiecare dată, traseul demenţei, al pierderii raţiunii puterii. Cei doi termeni ai acestei ecuaţii funcţionează conform unui raţionament strict. Totalitarismul apare ca o matematică greşită. Dezvoltarea violentă a relaţiei Profesor – Elevă ia forma torturii (scena cuţitelor aruncate la ţintă, mănuşile şi camera de tortură etc.), delimitarea între protocolar, erotic şi agresiv este confuză. Constantin Chiriac este un Profesor fără conştiinţa vinovăţiei, are o voioşie dementă, dar nu exaltată. Eleva are o siguranţă de sine care se conturează printr-o precisă expresie corporală. Florentina Ţilea evoluează ca o Lolită vidată de personalitate, pînă cînd devine o păpuşă Kokeshi. De altfel, corul fostelor Eleve este format din „păpuşi“ asiatice închise în cutii de sticlă (sicrie verticale), cu un machiaj încărcat, pe cît de strident, pe atît de uniform, care sugerează o zombificare a societăţii (personajele se aseamănă cu cele din opera chinezească). Excelent intervin în acest cor compozitorul Şerban Ursachi, care prelucrează muzică asiatică, interpretată live de actriţele sibiene şi coregrafa Andreea Gavriliu, care reorganizează în permanenţă spaţiul prin manipularea robotică a gheişelor-zombie. O apariţie puternică este Mariana Mihu în rolul Menajerei, personaj duplicitar, ca o matroană de bordel chinezesc, care dezvoltă o relaţie ambivalentă cu Profesorul (dominat – dominant) în interiorul aceluiaşi ceremonial strict.

Scrisă în 1950, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial – Eugen Ionescu a fost marcat de perioada legionară pe care a trăit-o la Bucureşti – şi în plină ofensivă a dictaturii roşii, Lecţia este o piesă alarmistă, neliniştitor de actuală în contextul izbucnirii astăzi a unor pusee autoritariste, nu numai în politica orientală, ci şi în cea europeană. Faţa Bătrînului Continent pare a se încrunta din nou şi piesa lui Ionescu avertizează asupra manipulării şi a seducţiei răului. Imaginea finală, cu chipul Profesorului dizolvat peste portretele figurilor proeminente ale terorii comuniste – Lenin, Stalin, Mao Zedong, Kim Ir Sen – descrie un coşmar universal: în fiecare om zace un dictator adormit. Nu treziţi monstrul!

Despre putere şi revoluţie este şi piesa Marat/Sade de Peter Weiss, regizată de Charles Muller, directorul Teatrului Municipal Esch-sur-Alzette din Luxemburg. Performarea eşecului revoluţiei într-un azil de nebuni îi prilejuieşte lui Muller o construcţie polifonică în care argumentele în favoarea unei teorii sau a alteia – libertatea personală (Sade) vs libertatea societăţii (Marat) – se derulează atît în planul general al spectacolului, cît şi în cel al piesei din piesă. Înfruntarea dintre Sade, autor, regizor, propovăduitor al libertăţii interioare, indiferent de realitatea exterioară şi rezident al ospiciului Charenton şi Marat, care visează o societate utopică, umanistă, se susţine nu numai printr-o dezbatere teoretică – motiv pentru care Sade (Marius Turdeanu), dar şi Marat (Adrian Matioc), în oarecare măsură, sînt mai mult idei decît caractere –, ci şi prin ilustrarea concretă a dictaturii. Azilul de nebuni, în care se joacă piesa, arată ca un loc de detenţie, un spaţiu al recluziunii forţate sub supravegherea agresivă a directorului Coulmier (Dan Glasu) şi a asistentelor-gardian care patrulează şi îi calmează pe bolnavii violenţi cu duşuri reci. Spectacolul lui Muller demonstrează eşecul ambelor utopii, nici libertatea interioară, nici cea a societăţii nu funcţionează, iar spectrul totalitarismului este foarte aproape. Forţa spectacolului stă în personajele secundare şi în cele de grup, colorate şi vii, uneori create cu maximă economie de mijloace. Duperret (Ciprian Scurtea) este permanent excitat, lucru care transgresează ambele sale ipostaze, de bolnav – actor şi de personaj al acestuia. Cătălin Pătru îi dă nebunului său, pe lîngă mustaţa hitleristă, şi o interjecţie („aha“) cu care marchează pe un singur ton, dar cu sensuri variate, momente din ambele „realităţi“, spectacolul în sine şi piesa din piesă. Cristina Ragos poartă schizofrenic o păpuşă-bebeluş ca pe un accesoriu. Diana Fufezan (Charlotte de Corday) este cataleptică, are momente de blocaj şi trebuie resuscitată ca o marionetă. Regizorul combină, aşa cum cere textul, elemente de comedia dell’ arte cu muzică şi teatrul cruzimii. Brechtianismul în joc se evidenţiază doar la disocierea celor două identităţi ale personajelor, bolnavi în azil şi personaje în piesa lui Sade, o suprapunere identitară inteligent construită, astfel încît într-un singur actor să se simtă două personaje. Erotismul ia forme viscerale precum în scena ghilotinei în care Duperret-actorul încearcă să o violeze pe condamnata-personaj. Excelentă este muzica lui Vasili Şirli care coagulează diferitele energii ale spectacolului, uneori risipite din cauza multiplelor paliere de joc. Decorul masiv (scenografie Dragoş Buhagiar) este o cameră de baie ca un lagăr, în care cada lui Marat pare un acvariu-sicriu.

Nu la fel de puternic este spectacolul lui Gavriil Pinte, Amadeus de Peter Shaffer (Secţia Germană), text care tratează tot un raport de putere. Expansivul Mozart (Wolfgang Kandler) este mai potolit aici, în timp ce Salieri (Daniel Plier) are potenţial pentru a deveni un intrigant malefic. Spectacolul derulează coerent povestea ipoteticului conflict dintre cei doi compozitori, dar este previzibil şi oarecum artificial (senzaţie accentuată de corul de Pulcinella).

Acesta a fost doar începutul stagiunii sibiene. Ca de obicei, Teatrul Naţional „Radu Stanca“ este în fierbere. Are în pregătire proiecte care implică două nume majore ale scenei eruopene – Radu Afrim şi Armin Petras. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: S. Marcovici, D. Dumitru

Mai multe