Problema cehoviană
● Pescăruşul, de A.P. Cehov, adaptare liberă după o traducere de Mașa Dinescu și Andrei Șerban. Regia: Andrei Șerban. Regizor secund: Sînziana Stoican. Scenograf consultant: Valentin Vîrlan. Asistenţi regie: Cosmin Alexandru Purice, Florin Liță. Lumini şi sunet: Dragoș Mărgineanu, Paul Drăguș. Costume Arkadina: Doina Levintza. Coordonator proiect: Irina Radu. Cu: Ionuț Vișan / Liviu Pintileasa, Mădălina Anea / Sabrina Iașchevici, Constantin Cojocaru, Bogdan Cotleț / Anghel Damian / Bogdan Nechifor, Silvana Mihai / Alina Rotaru, Richard Bovnoczki / Vitalie Bichir, Virginia Mirea / Florina Gleznea, Gelu Nițu / Silviu Debu, Mihaela Trofimov / Claudia Ieremia, Emilian Oprea / Richard Bovnoczki, unteatru, Bucureşti.
A cincea variantă a Pescăruşului cehovian pe care a creat-o Andrei Şerban s-a nimerit să fie la unteatru, o companie teatrală independentă condusă de Andreea şi Andrei Grosu. Cu o vechime de opt ani – sărbătoriţi prin a patra ediţie a Zilelor unteatru, între 25 şi 29 iulie, un showcase cu producţii recente şi spectacole în premieră ale companiei –, unteatru este o alternativă la instituţiile publice de spectacole, cu care are în comun pasiunea pentru texte şi formule spectaculare clasicizate. Abordează dramaturgia clasică şi modernă, mizează pe estetici minimaliste (condiţiile o impun, atît dimensiunile şi facilităţile spaţiilor, cît şi resursele financiare), căutările artistice, fie şi experimentale, urmează formule standard de cercetare teatrală. Ce deosebeşte unteatru de teatrele de stat este vivacitatea companiei, atît artistic, prin entuziasmul producţiilor, cît şi administrativ, prin crearea unui loc primitor, cu două săli de spectacole şi un spaţiu hibrid (bar, restaurant, sală de concerte şi, uneori, de cinema).
În acest spaţiu, Andrei Şerban realizează un studiu asupra Pescăruşului, „deși nu vom putea dezlega misterul care face ca o poveste ce sfîrșește în moarte violentă să fie catalogată de Cehov drept comedie“. Regizorul foloseşte în avantajul său spaţiul intim de joc şi frusteţea (lemn şi cărămidă nefinisată) lui robustă. Configurarea spectaculară a textului, austeră, este argumentată de teoria lui Peter Brook – „un spaţiu gol şi două culise, ăsta-i teatrul“, asumă febril Treplev, după ce îi citise Dorn din cartea lui Brook. La antipodul abundenţei de resurse din versiunile anterioare ale Pescăruşului, inclusiv a celei de la Sibiu din 2007, actualul spectacol al lui Şerban dispune doar de zece scaune şi o piatră (cu posibile sensuri: piatră de temelie – referitor la teoriile teatrale; piatră / necaz în casă; punct de reper / de cotitură; stîn-că de siguranţă, dar şi ilustrare a proverbului cu nebunul care aruncă o piatră în lac şi zece înţelepţi – actorii – care nu o pot scoate, apropo de „neputinţa“ reclamată de regizor în a înţelege comedia lui Cehov). Actorii sînt prezenţi permanent în spaţiu, astfel că personajele pot reacţiona în toate scenele. Este o poziţionare atipică, rezervată în general spectatorilor, căci, de regulă, numai aceştia văd întregul spectacol, în timp ce personajele au doar perspective fragmentare asupra naraţiunii. Practic, asta generează o investigare din interiorul textului prin „comentarii“ (mute) în timp real, o formulă performativă spectaculoasă, nu în sensul luxurianţei imaginii, ci în cel al cercetării dramatice.
Esenţială este construcţia personajelor – ca de obicei, Andrei Şerban lucrează cu mai multe distribuţii, articolul de faţă referindu-se la una singură – şi a relaţiilor, care funcţionează într-o viziune coerentă şi consistentă, viabilă prin forţa argumentaţiei. Şerban pune Pescăruşul sub semnul tensiunilor familiale, al uzurii relaţionale şi al terorismului afectiv. Femeile sînt sistematic agresate, fizic şi mental. Polina (Virginia Mirea) şi fiica sa, Maşa (Sabrina Iaşchevici), care îi reproduce mimetic destinul, sînt „dresate“, la propriu, de către soţul/tatăl Şamraev (Gelu Niţu), care le disciplinează cu cravaşa, ca pe animale. Evadările lor în dragoste eşuează şi asta le supune unui alt tip de agresiune. Doctorul Dorn, respectiv Treplev, sînt abuzivi prin modul în care le resping afecţiunea care, în ambele cazuri, este o formă de dependenţă. În plus, Maşa are şi o dependenţă de droguri care se agravează, de la „tras pe nas“ la injectat în venă. Maşa va muri, probabil, dintr-o supradoză, căci, deşi crizele ei sînt grave, nimeni nu intervine. Soţul ei, învăţătorul Medvendenko (Liviu Pintileasa), este un opresor afectiv, ca şi ceilalţi. Statutul lui din scriitură, de victimă, este sabotat scenic de crasa indiferenţă pe care o afişează faţă de suferinţele celorlalţi şi de meschinăria cu care rîvneşte parvenirea. Celelalte două femei, Arkadina şi Nina, sînt faţa şi reversul aceluiaşi destin. Arkadina (Mihaela Trofimov) este o divă superficială, egoistă, care transferă artificialul din teatru în viaţă, dependentă (şi ea) de un Trigorin (Richard Bovnoczki) insipid (foarte bine jucată această lipsă de personalitate a lui Trigorin), preocupat doar de scrisul lui. Dependenţa ei afectivă e umilitoare, dar o salvează propria artificialitate cu care îşi „joacă“ crizele. Nina (Silvana Mihai) este victima totală. Ea transferă artificialitatea invers, din viaţă în teatru: o replică adaptată, „sînt Silvana Mihai şi nu ştiţi cît mă doare să o joc pe Nina prost“, face ca falsitatea personajului de pînă la monologul final să capete sens. Nina devine credibilă în viaţă abia după ce devine actriţă şi îşi „joacă“ bine existenţa. Sorin (Constantin Cojocaru) este un bătrîn decrepit, cu sincope periodice. Declinul său fizic, constant şi vizibil, nu impresionează pe nimeni. Treplev (Anghel Damian) este fragil, (prea) pasional şi imatur emoţional, dar şi el o calcă în picioare, aproape la propriu, pe Maşa. Doctorul Dorn (Vitalie Bichir) este singurul capabil de tandreţe, dar nu şi de ajutor concret. Dorn este şi el „agresor“, prin indiferenţa cu care tratează iubirea Polinei. Dansul Polinei, ca o păpuşă mecanică, în cerc (şi Arkadina execută unul), este ilustrativ pentru modul în care aceste femei sînt abuzate şi condiţionate de contextul social, de propria afectivitate şi de bărbaţii din jur.
Dar spectacolul nu se reduce la atît, ci cuprinde detalii minuţios integrate în arhitectura personajelor şi a relaţiilor, precum cicăleala ameninţătoare a lui Şamraev atunci cînd Polina îi face cadou Arkadinei o cutie cu prune. Pescăruşul lui Andrei Şerban este un consistent studiu dramatic performat.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Gîndac