Privirea dinăuntru

● Inside, intervenţie teatrală pentru doi spectator. Texte: Ella Greenhill, Vera Ion, Peca Ştefan; regia: Tamilla Woodard, Radu Apostol, Ana Mărgineanu; coregrafia: Andreea Duţă; scenografia: Maria Nicola. Cu: Laurenţiu Bănescu, Viorel Cojanu, Toma Dănilă, Sabrina Iaşchevici, Andreea Mateiu, Rolando Matsangos, Oana Mărgineanu, Isabela Neamţu, Maria Nicola, Katia Pascariu, Simona Pop, Cosmin Seleşi. PopUP Theatrics & Doctor’s Studio în parteneriat cu MŢR, cu sprijinul Teatrului LUNI.

În 2007, cînd Sibiul era Capitală culturală europeană, compania britanică DreamThinkSpeak a fost invitată să recreeze acolo spectacolul Don’t Look Back. Necesitatea reconstruirii performance-ului venea din faptul că spaţiul de desfăşurare era esenţial pentru demersul artistic, ba mai mult, avea legătură directă cu unul dintre scopurile acestuia. Don’t Look Back era un performance site specific, gîndit să pună în valoare, printr-o instalaţie performativă bazată pe povestea lui Orfeu, clădiri din diverse oraşe, de la Somerset House din Londra la Majestic Hotel din Kuala Lumpur. Refăcut pentru clădirea Primăriei din Sibiu, spectacolul oferea vizitatorilor o călătorie în lumea de dincolo, exclusiv prin imagini şi sunete, un itinerariu suprarealist postmodern, de o poezie stranie, neliniştitoare, care insinua subtil sentimentul trecerii şi, în acelaşi timp, explora spaţiul cunoscut şi necunoscut al unei clădiri istorice. Jucat seara, pentru serii succesive de cîte trei spectatori, spectacolul era tulburător, în frumuseţea sa, şi incitant ca formulă performativă.

Ceva similar a creat, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, o echipă internaţională de dramaturgi (Ella Greenhill din Marea Britanie, Vera Ion, Peca Ştefan) şi regizori (Tamilla Woodard din SUA, Radu Apostol, Ana Mărgineanu). Şi aici este vorba tot de o refacere, căci prima versiune a acestui spectacol a fost experimentată anul trecut la Hotelul Intercontinental Madrid, cu alte poveşti. Inside se defineşte ca o instalaţie itinerantă site specific, cu rol de intervenţie culturală. Serii de cîte doi spectatori sînt invitate într-o călătorie în partea inaccesibilă a MŢR, pentru a parcurge un traseu iniţiatic, pe baza miturilor româneşti privitoare la moarte, de la strigoi la Sînziene, de la viziuni funebre la unele luminoase, de la perspective pragmatice la cele miraculoase, cu poziţionări dincoace şi dincolo de hotarul Trecerii. Personaje-ghizi îi preiau pe spectatori din curtea muzeului, loc profan, şi îi conduc în mai multe spaţii, devenite, datorită performance-ului, magice. Aici se resimte, voit sau nu, atmosfera din nuvelele şi romanele lui Mircea Eliade, senzaţia aceea de mister într-un loc aparent bine ancorat în realitate. Spectatorii asistă la scene care configurează diferit viziunea morţii, din perspectiva credinţelor populare, aşa cum sînt ele percepute de localnici şi străini (este esenţială prezenţa artiştilor străini în echipă, căci oferă o privire proaspătă asupra românităţii). Dispariţia mamei lasă în urmă doi oameni neconsolaţi, fiica şi soţul (Sabrina Iaschievici, Laurenţiu Bănescu) care încearcă să înţeleagă rostul morţii. În timpul epocii comuniste, cînd ţara era un teritoriu închis, două fete (Katia Pascariu, Andreea Duţă) încearcă trecerea într-o altă lume, cu ajutorul ritualurilor de Sînziene. Miturile populare legate de strigoi (Rolando Matsangos, delicios de autoironic) şi ritualurile funebre sînt contextualizate în raport cu elemente de identitate naţională şi culturală. Interesantă este modalitatea în care se produce o multiperspectivare asupra poveştilor. Pentru fiecare dintre cele trei scene, spectatorii primesc telefoane mobile prin intermediul cărora li se transmit indicaţii. Telefoanele sînt obiecte care conectează profanul cu miraculosul. Personajele care comunică prin intermediul telefoanelor cu publicul – lucru provocator pentru actori: să se reidentifice sonor drept alt personaj decît cel vizibil sau să se identifice exclusiv audio – sînt diferite pentru fiecare spectator şi pentru fiecare scenă. Identificabile în momentul apelului (numele lor apar pe ecranul telefonului), ele fac parte din poveste, au puncte de vedere diferite asupra ei, oferă detalii importante. Mama, Moartea, Securistul etc. redimensionează povestea la care publicul asistă, prin crearea unor perspective care funcţionează complementar pentru fiecare serie de spectatori. Viziunea asupra întregului este accesibilă doar după spectacol, dacă cei doi spectatori îşi împărtăşesc experienţa. Astfel, spectacolul se derulează, practic, intim şi personal, există o viziune unică pentru fiecare vizitator. În plus, datorită vocilor de la telefon, poveştile se configurează pe două planuri, unul al concretului, al realului, şi celălalt al miraculosului, al ascunsului. „Văzutele“ şi „nevăzutele“ sînt elemente pe care se întemeiază perspectiva populară românească asupra lumii.

Traseul include mai multe tipuri de personaje. Pilonii spectacolului sînt călăuzele, figuri ale bonomiei tradiţionale – un fel de Păcală –, reconvertiţi ca ghizi pe drumul spre moarte. Apoi persoanele reale, lucrători ai MŢR, sînt încorporate în performance, în timp ce îşi desfăşoară activitatea, în postura lor civilă. Şi mai sînt spectatorii înşişi care, datorită intimităţii formulei de joc, devin, de la un punct încolo, personaje în povestea altor spectatori. Graniţa între public şi personaj este astfel încălcată. Sîntem, fiecare dintre noi, actor în visul celuilalt. În acelaşi timp, abordarea întregului spectacol, cu detaşare şi umor, conferă o sănătoasă doză de reflecţie pe seama identităţii naţionale. Fără încrîncenare, ostentativitate sau prejudecăţi.

Punctul culminant al traseului este turnul, cu superba sa privelişte asupra oraşului înverzit, care, din păcate, nu poate fi admirată mult timp, căci locul este obiectiv strategic din cauza apropierii de Palatul Victoria şi nu este permisă staţionarea. Înainte de a părăsi turnul, este însă timp să surprinzi ultimul gest al unui personaj care îşi continuă „drumul“, după care cercul se închide şi spectatorul este readus în spaţiul public.

MŢR este reconfigurat în acest spectacol ca un spaţiu eminamente urban, în care credinţele populare, costumele şi obiectele tradiţionale facilitează evadarea într-un univers miraculos. Creat cu un buget infim, spectacolul este în pericol de a dispărea, din lipsă de fonduri, în ciuda interesului arătat de public. Poate că MŢR va prelua Inside ca parte performativă a proiectelor sale, cu beneficiu pentru toată lumea – instituţie, public şi artişti. Ar fi o formă de deschidere către alte modalităţi de expunere decît cele clasice, care poate genera public prin reapropierea de spaţiul propriu-zis al muzeului (publicul vine la MŢR cu precădere pentru activităţi extramuzeale – cinematograful, clubul etc.).

Inside este o incursiune în partea miraculoasă a identităţii naţionale. După ce parcurgi acest traseu, înţelegi că orice realitate are doza ei de magie.

Oana Stoica este critic de teatru.