Prietenul meu, informatorul

5 noiembrie 2014   ARTE PERFORMATIVE

● Eu şi dosarul meu. Regia: Clemens Bechtel; muzica: Sven Kaiser; dramaturgia: Julia Weinreich; scenografia: Matthias Schaller; performeri: Eveline Ledig, Catharina Laube, Ilona Raue, Gottfried Dutschke, Max Fischer, Jürgen Gottschalck. Teatrul de Stat din Dresda.  

Succesul Gianinei Cărbunariu cu spectacolul

(în care regizoarea reia tema arhivelor Securităţii pe care o abordase în

de la Teatrul Odeon se dovedeşte a fi o parte dintr-o reuşită mai amplă. Spectacolul a fost produs în cadrul unui proiect al Festivalului Internaţional de Teatru Divadelná Nitra din Slovacia,

, în care teatre din şase ţări – Cehia, Germania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia – au creat spectacole pe baza documentelor din arhivele fostelor Poliţii Politice. Este pentru prima dată cînd se produce o investigare performativă internaţională asupra unui subiect dureros al perioadei comuniste, comun Estului european. Una dintre intenţiile proiectului a fost ca spectacolele să circule în ţările producătoare, pentru a oferi o bază de discuţii comună. În funcţie de resursele financiare, acest lucru s-a întîmplat. Organizat de Gianina Cărbunariu (în numele dramAcum, partener al proiectului) şi găzduit de Teatrul Odeon, Festivalul Vieţi Paralele a ajuns la Bucureşti, cuprinzînd spectacolele românesc, german şi ceh. Impactul a fost copleşitor. Nu numai că cele două spectacole străine –

este deja un hit teatral în România – au fost remarcabile, prezentînd cu mijloace diferite, chiar antagonice, cazuri reale din arhivele Poliţiilor Politice din Germania şi Cehia, dar ele au generat şi unele dintre cele mai consistente dezbateri postspectacol la care am asistat vreodată. 

Tematic şi estetic, spectacolul german,

şi cel ceh,

sînt complementare. Cazurile prezentate în primul show vizează impactul abuzului psihic exercitat de Stasi în RDG, care a construit o reţea de spionaj intern ce a penetrat viaţa personală a germanilor. Minimalist ca expresie, spectacolul este jucat nu de actori, ci de personajele reale ale cazurilor prezentate. În al doilea spectacol este vorba despre agresivitatea criminală a Poliţiei Politice la nivel fizic. Expresia este extrem de elaborată: spectacol de operă, cu muzică originală. Două show-uri, două viziuni şi două formule performative diferite, aceeaşi teroare. 

În

regizorul Clemens Bechtel a lucrat cu mai multe persoane din fosta RDG care au avut legătură directă cu Stasi, victime şi informatori care şi-au scris şi performat poveştile personale. Este aşa-numitul „teatru al experţilor vieţii cotidiene“ cu care românii au avut contact prima dată prin intermediul spectacolelor germanilor de la Rimini Protokol. Confruntarea publicului cu poveştile şi personajele reale configurează o altfel de raportare la spectacol decît în teatrul convenţional, din cauză că spectatorul trebuie să se poziţioneze faţă de realitate, în afara unei convenţii, lipsit de o interpretare a subiectului, căreia să i se poată ralia sau pe care să o poată contesta.  O parte din text este adresată direct spectatorilor, implicînd o ipotetică plasare a acestora în situaţiile descrise. „Imaginaţi-vă că sînteţi student şi...“ Asta pentru că spectacolul dezvăluie o istorie cunoscută – omniprezenţa Stasi sub forma unei reţele de spionaj care îşi racola adepţii prin promisiuni şi şantaj, pentru a-i folosi uneori împotriva voinţei lor şi pe care îi supraveghea, motiv pentru care este greu de decelat între victimele şi angajaţii săi – şi pune în discuţie modul în care se judecă trecutul recent. Este vorba de contextualizare, căci Clemens Bechtel cere spectatorilor să se plaseze în contextul istoric şi social din RDG şi să reflecteze cum ar fi acţionat în acele condiţii. Ar fi acceptat propunerea Stasi sau nu? Implicarea spectatorului presupune, de fapt, o responsabilizare a acestuia, a felului în care el foloseşte informaţia. Istoria nu este în alb şi negru, a o judeca în termeni absoluţi este o greşeală. 

Victime şi informatori ai Stasi au lucrat împreună la acest spectacol în care au exersat penitenţa, iertarea, reconcilierea. Actanţii au înţeles astfel şi „cealaltă perspectivă“, ce efect au avut acţiunile lor asupra celorlalţi. Unul dintre performerii-informatori a povestit cum a făcut publică mărturisirea colaborării sale cu Stasi, înainte de a juca în spectacol, şi cum a relaţionat cu partenerii de scenă, în condiţiile în care unii dintre ei au făcut închisoare politică. Regizorul, aflat la a treia experienţă cu un spectacol despre Poliţia Politică, a vorbit despre efectul terapeutic al acestuia. Cred că avem în faţă, concret, trei spectacole: unul s-a petrecut în timpul repetiţiilor şi a implicat relaţionarea acestor oameni, aflaţi în diferite raporturi cu Stasi, şi dificila lor reconciliere. Al doilea spectacol este show-ul propriu-zis, istoria performată de actanţii săi. Cele de-al treilea vizează reacţia spectatorilor, publică la discuţia postspectacol şi intimă, gîndurile nerostite. 

La nivel oficial, Germania a desfiinţat Stasi în 1990, i-a concediat pe toţi angajaţii care nu au voie să lucreze în instituţii de stat şi să aibă funcţii publice. La nivel personal, rănile sînt încă deschise, dar societatea germană pare pregătită pentru vindecare. 

Mă întreb dacă s-ar putea face un astfel de spectacol în România, cu victime şi colaboratori ai Securităţii pe aceeaşi scenă, dacă s-ar putea întîmpla asta într-o ţară în care lustraţia n-a funcţionat şi parte din foştii securişti ocupă poziţii importante în mediul economic şi politic. Realitatea românească pare să sugereze că asta ar fi o utopie. În 21 octombrie, fiul disidentului Gheorge Ursu a intrat în greva foamei, în semn de protest faţă de faptul că dosarul privind moartea tatălui său nu a fost redeschis. Inginerul Gheorghe Ursu a fost ucis la 17 noiembrie 1985, în arestul Rahova, de către un deţinut de drept comun care, după cum au dovedit investigaţiile ulterioare, executase un ordin primit de la Securitate, de a-l extermina pe disident. Gheorghe Ursu fusese urmărit de Securitate încă din anii ’70, cînd trimisese scrisori la Radio „Europa Liberă“, în care denunţa politica criminală a regimului lui Nicolae Ceauşescu. Fiul lui Gheorghe Ursu acuză faptul că securistul care s-a ocupat de cazul tatălui său nu a fost investigat. 

Deşi zidul Berlinului s-a sfărîmat, la porţile Orientului reconcilierea întîrzie. Pentru iertare e nevoie de mărturisire.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: Teatrul de Stat din Dresda

Mai multe