Povestea unui vis de vară
Am spus-o ori de cîte ori s-a ivit ocazia: dacă, pentru cetăţenii „normali“, „oameni ai muncii“, vara înseamnă în primul rînd vacanţă, pentru cetăţenii anormali, care se ocupă de teatru, ea înseamnă, cel mai adesea, o perioadă de lucru intens. Vara, aceştia perfectează angajamentele stagiunii ce urmează, îşi caută piese şi roluri, umblă din „audiţie“ în „casting“ şi invers, filmează, înregistrează – pe scurt, nu stau deloc degeaba. Asta pentru că, în general, oamenilor scenei le place munca (lor), spre deosebire de mulţi dintre oamenii muncii, cărora nici măcar nu le place întotdeauna scena. Din păcate...
Tocmai pentru că ştie cît de mult îşi doresc actorii să lucreze în permanenţă (...?), Teatrul Naţional din Bucureşti, prin Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“, a iniţiat, între 28 iunie şi 4 iulie, în parteneriat cu British Council, un „atelier“ de artă interpretativă susţinut de Michael Pennington, actor englez de notorietate, regizor şi co-fondator al ansamblului English Shakespeare Company, versat mai cu seamă în roluri shakespeariene (Hamlet, Regele Lear), deşi pozat de Wikipedia sub chipul personajului jucat în Războiul stelelor – căci filmul bate mereu teatrul în materie de popularitate. Ca ucenici ai acestui meşter de elită au fost invitaţi să se prezinte actori din toată ţara – plus doi din Republica Moldova –, în vîrstă de maximum 35 de ani şi vorbitori de engleză. Ca partener „locativ“ al atelierului a fost ales Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“, cunoscut şi sub numele (mai scurt şi mai simpatic) de Memorialul Ipoteşti. Datorat, ca idee şi ca realizare, ministeriatului cultural al lui Ion Caramitru (el însuşi „profesor“ aici, pe teme de poezie, în cîteva rînduri), complexul cuprinde casa memorială a poetului, două biserici (una a familiei Eminovici şi alta, ctitorie, datînd din 1937, a sătenilor din Ipoteşti), un teatru în aer liber, un muzeu la a cărui inteligentă alcătuire a avut un cuvînt şi regretatul Horia Bernea, precum şi un număr de mici bungalow-uri răspîndite prin livadă. E un loc fermecător, cu un cer, parcă, mai albastru, o iarbă mai verde şi un aer mai pur decît zona din jur, prea apropiată de oraş ca să-i fie bine. Această apropiere are, de altfel, şanse considerabile de a pune pe butuci şi dimensiunea culturală a locului: o dată cu trecerea Memorialului de sub patronajul Ministerului Culturii sub acela al autorităţilor judeţene, la Ipoteşti s-au înmulţit exponenţial petrecerile familiale, cu muzică şi dans, ale botoşănenilor bine situaţi – descentralizare à la roumaine!
Aici au descins, aşadar, pentru o săptămînă, paisprezece tineri actori – şase fete şi opt băieţi – proveniţi de la TNB, Teatrul de Comedie, „Bulandra“, Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, precum şi de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ şi Teatrul „Eugène Ionesco“ din Chişinău. Iniţial, Michael Pennington şi-ar fi dorit ca la atelier să participe doar reprezentanţi ai sexului tare, pentru că exerciţiile şi discuţiile urmau să se axeze asupra personajului Hamlet, dar, în faţa realităţii, a hotărît să ia ca bază de studiu întreaga piesă shakespeariană. Tot astfel, atelierul urma iniţial să utilizeze în egală măsură engleza şi româna – un frumos exemplu au dat, chiar în prima zi, cei doi Hamleţi din urmă cu ani, Pennington şi Caramitru, care au declamat celebrul monolog „A fi sau a nu fi...“, pe rînd, în cele două limbi –, dar, din nou, meşterul s-a adaptat ucenicilor şi dulcele grai autohton (chiar dulce atunci cînd e vorbit frumos, adică tot mai rar...) a luat pînă la urmă conducerea. Acestea sînt însă amănunte, după cum tot amănunte s-au dovedit şi diferenţele de educaţie profesională, de experienţă şi de temperament dintre participanţi. Ceea ce a rămas a fost o extraordinară pasiune comună pentru descifrarea sensurilor, relaţiilor, subtextelor – în română şi engleză, dar, dincolo de ele, în limba fără graniţe a bucuriei de a descoperi – care fac din Hamlet nu doar capodopera lui Shakespeare, ci şi „piesa pieselor“ din întreaga dramaturgie universală. Ştiinţa lui Michael Pennington de a citi deopotrivă în litera şi spiritul textului şi în mintea şi sufletul oamenilor a făcut ca lucrul tinerilor actori, individual, în grupuri de doi-trei sau „în plen“ să devină o aventură atît intelectuală cît şi emoţională, atît pe cont propriu cît şi colectivă, atît competitivă cît şi complice, deschisă şi generoasă. Gîndită, la început, ca o mică demonstraţie a achiziţiilor profesionale înlesnite de „atelier“, reprezentaţia finală s-a transformat, prin contribuţia tuturor, într-un spectacol adevărat, urmărit cu neslăbit interes de sala ce se umpluse de spectatori ocazionali, care nu au părut descumpăniţi nici de schimbarea rapidă a rolurilor (prinţul Hamlet, de pildă, a avut nu mai puţin de şase interpreţi, în majoritate fete!) şi nici de soluţiile „nonconformiste“ (scena nebuniei Ofeliei, de pildă, se petrecea... în dormitorul regal!). Simplitatea, eleganţa şi subtilitatea meşterului Pennington a fost pentru ucenicii săi – Anca Androne, Mihai Calotă, Veaceslav Cebotari, Victoria Dicu, Bogdan Horga, Dragoş Huluba, Ioan Andrei Ionescu, Rodica Ionescu, Ovidiu Ivan, Axel Moustache, Andreea Samson, Eduard Sandu, Ana Tkacenko, Mirela Zeţa, ca să-i înşir ca la catalog – nu doar un exemplu, ci şi un impuls. Cumva, şi un vis...
Restul – fireşte – e tăcere.
Alice Georgescu este critic de teatru.