Poto
„Esenţial este textul“, mi‑a spus la telefon, cînd i‑am propus să joace Márton din Apă de mină de Csaba Székely, un rol dificil, al unui tînăr abuzat sexual şi psihologic, care ratează posibilitatea de a-şi schimba viaţa. Alexandru Potocean ştie ce vrea („textul e bine de tot“, mi-a scris după cîteva zile). Nu se implică în orice proiect, deşi statutul de actor independent („Care ar fi cinci reguli de bază ale artistului independent în România astăzi?“ „Nu mă simt în stare să îl descompun atît de exact. Nici măcar nu cred că există vreun statut clar, bine definit de vreo încadrare aparte. Aud voci care spun că artiştii independenţi ar fi «şomeri».“) l-ar fi putut forţa să fie tolerant cu mai multe proiecte, din raţiuni financiare. Pentru un actor independent există aparent o mai mare libertate în alegerea spectacolelor decît pentru unul angajat. „În ultimul timp am început să fiu deosebit de selectiv în ceea ce priveşte proiectele teatrale. Aleg propunerile pe criteriul interesului real, pornind de la ideea că dacă acesta nu există, atunci spectacolul care rezultă va fi chinuitor. Ştiu asta din proprie experienţă. În ceea ce priveşte partea financiară, am norocul să fac şi film, şi reclame de televiziune, lucru care îmi suplimentează venitul şi care îmi oferă această posibilitate de a alege.“
Cu figura lui de bănăţean, mare şi blînd, Alexandru Potocean este un actor emblematic al generaţiei sale. Fără să facă parte dintr-o anume tipologie, actorul integrează firescul în teatralitate, reuşind să aibă forţă şi substanţă şi să evite „artificialul“. Rolurile se aşază bine pe el, dacă îi intră un personaj pe sub piele, nu îl mai pierde. În Capete înfierbîntate, unde joacă opt participanţi la mineriada din 13-15 iunie 1990, trecerile între personaje sînt subtile, dar identitatea fiecăruia se conturează solid dintr-un mixaj între impersonation şi comentariul critic la persoana imitată (interviurile reale se găsesc pe Internet). Talentul lui Potocean este de a evita caricaturizarea şi afişarea propriei păreri despre personaje.
Cu o carieră intensă în teatru, Potocean este la fel de hotărît şi în cinema. A bifat filmele-cult ale noului val – Moartea domnului Lăzărescu, Hîrtia va fi albastră, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, a trecut prin Amintirile din Epoca de Aur (1 şi 2) şi Sînt o babă comunistă. Recent, a avut două premiere cinematografice în care are roluri principale, Dincolo de calea ferată, regia Cătălin Mitulescu, şi 03.ByPass, regizat de Nap Toader. „Cred că unicul aspect cu adevărat tentant (n. red. – în alegerea celor două filme recente) a fost acela al autonomiei mele în privinţa construcţiei. La ambele. Adică mi s-a explicat ce şi cum şi am fost lăsat în pace să-mi văd de treabă. Aparent, a fost bine“.
Poto ştie bine ce vrea. Joacă şi în teatre de stat, şi în zona independentă, fără să-şi piardă libertatea. Lucrează cu David Schwartz (Capete înfierbîntate, subPămînt, Ce-am fi dac‑am şti) sau Radu Apostol (Amintiri din epoca de şcoală) în zona independentă şi cu Andrei Şerban (Omul cel bun din Seciuan) la Teatrul Bulandra sau Gianina Cărbunariu (Tipografic majuscul, De vînzare) la Teatrul Odeon. Cele două moduri de producţie (căci, de fapt, asta diferenţiază teatrul de stat de cel independent) „nu sînt foarte diferite, din punctul meu de vedere. Munca mea este aceeaşi. Succesul ei se simte la fel. La fel şi eşecul.“ Încercarea de reformă în teatru s-a transformat în ultimele luni într-o dispută efervescentă care a derapat şi a dus la poziţionarea conflictuală – şi artificială – a teatrului de stat faţă de cel independent. „Cred că acest clivaj caută să fie întreţinut, iar în ceea ce priveşte unele poziţii, de asemenea se caută conservarea lor, sub orice formă. E un război definit ca „valoare vs nonvaloare“ sau alţi asemenea termeni. Evident că este aberantă orice judecată de valoare, dar, din păcate, vocile din poziţiile foarte înalte pot influenţa opinia publică, după cum am văzut. Pot demite sau pot duce la demisii, fie că au sau nu dreptate, fie că sînt sau nu documentate.“
Numele lui Alexandru Potocean este asociat cu teatrul documentar axat pe subiecte locale, ignorate sau manipulate la nivel oficial. Participă la documentarea pentru spectacole, o etapă esenţială într-o astfel de construcţie performativă, alături de dramaturgi şi regizori. Este o formă de implicare care, de regulă, nu se cere unui actor. „Am descoperit că procesul de lucru în teatrul documentar nu este radical diferit faţă de cel clasic. Documentare există în ambele cazuri, doar că în cazul unei piese de Brecht, să zicem, nu trebuie să mergi neapărat pe teren. Trebuie, cred, să-ţi cunoşti subiectul de discuţie foarte amănunţit, iar asta necesită o formă de documentare.“ Teatrul documentar, ca direcţie, este perceput ca fiind exclusiv de stînga. Este una dintre trăsăturile sale chestionabile – focusîndu-se pe social, atrage atenţia asupra viciilor sistemice care generează sărăcie, discriminare, intoleranţă, excludere socială etc. –, dar este şi unul din reproşurile care i se fac. „Nu ştiu dacă percepţia este tocmai justă. Poate să fie şi apolitic, sau chiar de dreapta, nu cred că direcţia de stînga vine la pachet cu această formă de teatru. Este adevărat că proiectele la care am lucrat au un discurs social, de stînga, direcţie cu care mă identific, bineînţeles, dar, repet, nu cred că teatrul documentar incumbă neapărat socialism sau comunism.“
Alexandru Potocean este astăzi un nume puternic, dorit de instituţiile oficiale, dar traseul său artistic este marcat de libertate în alegere şi în creaţie. „Te-a tentat vreodată să te angajezi intr-un teatru de stat?“ „Da. Însă m-a dat înapoi ideea că trebuie să joc orice mi s-ar cere, iar refuzul, deşi îndreptăţit şi prevăzut în fişa postului, ar putea fi întîmpinat cu un soi de ostilitate «nepotească», evident nescrisă în fişa postului. Prefer să fiu «şomer» pînă la noi ordine.“
Poto ştie bine ce vrea.
Oana Stoica este producătorul spectacolului Apă de mină.
Foto: M. Marinescu