Poate fi România „acasă” pentru migranți?

„Nu știu ce viitor voi avea în România”, zice Alexey Druz, un tînăr regizor ucrainean, participant la proiectul Becoming Romanian. Inițiat de Lora Krasteva, artistă și curatoare, și Claire Gilbert, producătoare, ambele din Marea Britanie, proiectul Becoming se derulează în Cehia, România, Germania și Marea Britanie și explorează identitatea migrantului și relația cu țara-gazdă, analizînd idei ca apartenență și naționalitate prin povești personale, într-un format artistic care include documentarea, dar nu se limitează la ea. Lora Krasteva, ea însăși imigrantă din Bulgaria, conduce o serie de ateliere cu migranți, artiști sau nu, prin care explorează aceste teme, provoacă autoinvestigarea identitară și construiește relații. Produsul atelierelor este o acțiune culturală, diferită în fiecare loc al proiectului în funcție de artiștii participanți, istoriile și sensibilitățile personale. În România, proiectul, derulat în aprilie la Centrul de Teatru Educațional Replika, a produs o expoziție performativă pentru că cei doi artiști participanți aici sînt pictori. Sameullah Attayee este un tînăr afgan care a venit în România din Franța, unde emigrase împreună cu familia atunci cînd războiul le-a ajuns acasă. Picturile lui, ca și cea realizată de sora sa, Zahra, participantă și ea la proiect, sînt rafinate tehnic, desene complexe cu multiple straturi de culoare, în nuanțe vii, și care vorbesc despre libertate și spații idilice în care se poate evada imaginar din spatele gratiilor. Valera Hrishanin vine din Ucraina și pentru el războiul este încă insuportabil de real. „Părerea mea și a altor ucraineni este că atunci cînd Putin nu va mai fi viu, abia atunci se va termina războiul”, crede el, conectat permanent la știrile de acasă. Toată furia pe care o simte o revarsă în desene. Linii groase, apăsate, converg în portrete: o femeie cu o coroniță de flori pe cap, o fetiță (desenată în timpul spectacolului), ambele în culorile Ucrainei, și o serie de patru tinere, în tușe negre, brăzdate de altele roșii – femeile agresate. În tablourile făcute acasă, înainte să plece, pentru armata ucraineană, Valera a desenat victoria. Aici însă simte suferința pentru că el știe bine ce înseamnă asta. Fost baschetbalist, a fost forțat să abandoneze sportul din cauza unei boli neurologice. Din depresia care a urmat l-a scos desenatul, lucru de care nu știa pînă atunci că e capabil.

Alături de cei doi artiști, în proiect au mai fost implicați alți cinci participanți, fiecare cu istoria lui de migrație. Zahra, sora lui Sameullah, este timidă, dar cu fiecare zi de atelier devine tot mai deschisă, se implică tot mai mult și comunică cu ceilalți. Pictează mai solar decît fratele ei, dar cu o tehnică la fel de complexă. Alexey, regizorul, prinde din mers ritmul de lucru, căci nu a fost aici de la început. Corina Cioflec a venit în urrmă cu 17 ani din Republica Moldova. Războiul din vecini i-a activat amintiri bine ascunse din copilărie căci e născută în Transnistria pe care a părăsit-o cînd era copil și a izbucnit conflictul. Deidre Matthee, care se autodefinește serial migrant, s-a născut în Africa de Sud, a plecat în Portugalia, apoi în România, de unde drumurile i-au oscilat între țara natală și cea de adopție. Sidonia Doica reprezintă sensul invers în acest proiect, este româncă plecată temporar la studii în Marea Britanie, de unde s-a întors deocamdată, deși încă nu și-a găsit un acasă. Despre plecarea, de multe ori forțată, a migranților și despre acasă este performance-ul lor cu o valiză și un drum pe care fiecare îl preia de la celălalt și îl încarcă emoțional cu propriile experiențe. Corpurile sînt grele, teama, deznădejdea, dar și mîngîierea însoțesc un drum care pornește dintr-un acasă spre nu se știe unde. Din valiză se scoate o pînză din care se face conturul României, un spațiu în interiorul căruia migranții își găsesc, cel puțin temporar, adăpost. Dar este România acasă pentru migranți? Unde este un migrant acasă?

                                                            Foto: Centrul Replika

O altă direcție de explorare în proiect este comunicarea. Se lucrează prin traduceri, zice Lora, dar se traduce nu doar dintr-o limbă în alta, ci și dintr-un limbaj în altul. Sameullah și Zahra sînt hipoacuzici și au comunicat cu ceilalți prin limbajul semnelor (cu ajutorul Mirabelei Pană) pînă cînd semnele au început să devină o limbă comună care a fost integrată în performance. Pentru cei mai noi migranți, refugiații ucraineni, limba a devenit recent o problemă complicată din cauza războiului. Ucrainenii vorbesc pe scară largă rusă, care acum este limba agresorului. Alexey separă lucrurile categoric. „Rusa face parte din cultura familiei mele. În orașul meu (Nikolaev), 90% din locuitori vorbesc rusă. Limba nu face politică. Cred însă că acum trebuie să avem grijă de limba noastră ucraineană.” Valera nuanțează lucrurile. „Înțeleg că nu este voința tuturor din Rusia să fie război. Am rude în Rusia, mama mea comunică cu ele, însă eu nu pot, îmi este greu în momentul ăsta. Evident că ceva se schimbă în mine, dar o să fac tot posibilul ca să nu se schimbe într-atît de radical încît să nu mai vreau deloc să vorbesc limba rusă sau să mă uit la operele lor de artă.” Ca lucrurile să fie gestionabile emoțional, la ateliere a participat psihologul Bogdan Rusu, care are experiență de lucru cu migranții, iar după performance a avut loc o dezbatere cu sociologul Simona Guga care, de asemenea, lucrează cu refugiați. Ea a explicat, printre altele, diferențele dintre migrant economic, refugiat, expat și pe cele dintre perspectiva migrantului și cea a locuitorilor țării-gazdă asupra acesteia. Mi s-a părut importantă, de exemplu, precizarea că lucruri precum relațiile sociale sau asemănarea cu societatea din țara de origine pot conta mai mult pentru un migrant decît nivelul de trai din țara de adopție. Asta te obligă să privești din perspectiva celuilalt, ceea ce este un prim pas către o societate incluzivă.

Becoming Romanian a fost unul dintre puținele proiecte performative cu și despre migranți într-un moment în care la ușa României este războiul. Un război care aduce refugiați și ne obligă să ne regîndim identitatea și umanitatea.

Expoziția performativă Becoming Romanian, co-producție a Centrului Replika și a programului Perform Europe, poate fi vizionată aici.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto (sus): Sameullah Attayee (stînga), Valera Hrashinin (dreapta); credit foto: Centrul Replika