„Plugarul și moartea”: un dialog nesfîrșit
Într-o duminică de carnaval descopeream, acum două decenii, la Teatrul „Gérard Philipe” din Saint Denis, lîngă Paris, o piesă necunoscută, un dimant negru despre înfruntarea violentă cu moartea a unui plugar singuratic. Christian Schiaretti plasa totul sub semnul nopții dense, al obscurității funebre și totodată medievale căci piesa „anonimă” data din secolul al XV-lea. Jean-Marc Bory, un prieten ce va muri doar cîțiva ani mai tîrziu, se angaja cu o gravitate sumbră în acest dialog final. Răsuna în vocea lui ecoul neliniștii venit din prăpastia spaimei și, absorbiți, ne impregnam de cuvintele care se succedau ca niște lacrimi grele, șirag al durerii. Cînd am ieșit, însingurat și încă sub impactul dialogului pe care-l auzisem ca pe o muzică funebră, pe stradă un tînăr cu o mască de mort pe față m-a bătut pe umăr. Înspăimîntat, m-am întors și, văzîndu-l, am resimțit legătura între scenă și viață cu aceeași teroare: de la dialogul meditației în plin regn al nopții treceam la carnavalul funebru din oraș. Undeva, la margine de Paris, care părea a fi devenit un macabru oraș flamand din urmă cu multe secole. Experiență dublă ce persista, urmă de neșters în „viața mea secundă” de spectator.
Mulți ani, mai tîrziu, cînd, în sfîrșit, prudent, teatrele se deschideau după îndelungata perioadă de interdicție, regăseam Plugarul și moartea. De astă dată i se descoperise autorul: Johannes von Tepl, un meșteșugar ieșit parcă din Maeștrii cîntăreți ai lui Wagner. Acum, un alt prieten, Marcel Bozonnet, juca „Moartea”, în asociație cu un tînăr actor de o frumusețe virilă a cărui dispariție devenea de aceea și mai insuportabilă. Din nou, relația cu viața se impunea fiindcă acesta era primul spectacol văzut după amenințarea virusului care, luni întregi, a zăvorît casele și a pustiit străzile. Vocea lui Marcel Bozonnet – „voce de artă”, cum spunem „teatru de artă” – dădea o dimensiune de melopee catifelată lungilor dizertații funeste; ele suscitau acum nu atît panică, cît plăcerea de a le auzi ca pe o muzică funebră de Couperin. Părăseam sala reconciliat cu acest teatru simplu, esențial, teatru existențial care mă consolase la ceas de eliberare temporară, de tranziție repede contrariată. Și resemnat, în casă, mi-l rememoram.
Întîlnindu-l pe Silviu Purcărete, aflat în căutarea unui text, i-am sugerat Plugarul…, text cum nu se poate mai indicat în vremuri de teamă generalizată, de indici de mortalitate vertiginoasă, de contaminare galopantă. Pentru a-l convinge i-am trimis exemplarul meu oferit de Marcel Bozonnet și nici azi nu regret această insistență. El reprezintă a treia variantă. Ceea ce la Schiaretti fascina prin dimensiunea arhaică se convertește aici în modernitate ce nu afectează perspectiva morții, dar o colorează altfel. În spectacolul Teatrului Național din Iași, Purcărete substitue dialogului originar un monolog interior: plugarul și dublul său virtual, alter ego indisociabil de protagonistul confruntat cu iminența sfîrșitului. Aici, totul debutează într-un decor cotidian cu frigider, canapea și birou unde „plugarul” devenit scriitor își bate la mașină textele într-un ritm de stacatto nervos. Solitudine de artist sfîșiat de temeri, refugiat în exercițiul „scrisului” care îl înlocuiește pe acela al „oralității” originare. Dar, subtilitate extremă, o împăcare de ultima clipă intervine grație iubirii, grație iubitei care trezește și satisface apetitul sexual al protagonistului. Totodată, în jur, circulă și intervine „partenerul” virtual, care nu e decît imaginea dedublată a omului ce înfruntă moartea. Contrapunct muzical între cei doi parteneri care, împreună, evocă spaima lui Bérenger din Regele moare, admirabil pus în scenă de Andrei și Andreea Groșu.
Totul este dublu, dar fiecare dintre termeni aparține unui alt regim de prezență: omul și fantoma. Omul și realul afectat de irealitate căci, în scenografia lui Dragoș Buhagiar și designul video semnat de Andrei Cozlac, mobilele apar și dispar, și, ca într-o aventură onirică, nimic nu e cert. Dulapul, mobila masivă ce m-a făcut să mă gîndesc la dulapul lui Gaev din Livada..., e prezent pentru a fi apoi aneantizat. Dublul „virtual” al Plugarului cînd respectă dimensiunile umane, cînd se dilatează ca o umbră nemăsurată: această fluiditate dintre real și ireal se constituie în derutanta incertitudine poetică a reprezentației.
Și, la capăt de drum, se deschide un nesfîrșit peisaj de ghețuri ca într-un tablou celebru de Caspar David Friedrich unde se asociază cele două personaje rătăcite în imensitatea naturii imobilizate. Unde sîntem, de care parte, căci protagonistul pare pierdut printre ghețuri, iar alter ego-ul său l-a înlocuit în scenă? Din această incertitudine provine perplexitatea „fantastică” a meditației interioare despre moarte a omului cu dublul său. Pe fundalul de ecou îndepărtat al mașinii de scris ce-și scandează bătăile ca acelea ale unei toace în noapte.
Moartea e în noi. Și de neuitat rămîne imaginea finală răspunzînd celei inițiale ce se deschidea cu un pat banal care, la capăt, pe scena complet goală, se răstoarnă pentru a se preschimba în mormînt.
Moartea e lîngă noi, în noi. Aici, acum. Acest spectacol unic va deschide Festivalul de la Sibiu. Nu-l ratați!
La festivalul de la Avignon, dialogurile nu cu moartea, ci, de astă dată, cu morții se continuau în spectacolul Fratenitate al lui Caroline Guiela Nguyen. Aici totul debutează pe baza unui dispozitiv de science-fiction ce stabilește contactul între cei vii rămași pe Pămînt și cei dispăruți în urma unei catastrofe cosmice: o eclipsă de cîteva minute care a distrus o parte din umanitate. Orfani sau văduvi, supraviețuitorii caută și au dreptul „consolator” de a stabili contacte fugare de un minut și 30 de secunde cu cei care s-au volatilizat. Un dialog cu morții pentru a mărturisi tristețea sau a da vești autobiografice, pentru a-și recunoaște singurătatea sau, chiar mai trist, pentru a recunoaște imposibilitatea de a formula un mesaj. O rețea interstelară se constituie, dar ea nu se rezumă doar la schimburi personale, căci, dincolo de ele, o metaforă globală se impune: cosmosul însuși, mulțumită acestor conversații, își accelerează mișcarea. Între cei rămași în viață și bolta cerească se instaurează o relație de reciprocitate. În cea de a doua parte, ea se confirmă întrucît, pentru „a face universul mai ușor”, se solicită fiecăruia dreptul de a șterge memoria suferințelor, de a face să dispară greutatea sufletului rănit și a reda o puritate virginală martirilor pămînteni. Și poate cea mai emblematică scenă e cea finală, cînd un soț fidel își sacrifică treptat amintirile soției pe care o va regăsi metamorfozată în stea, Leila, o stea ce-i primește mesajele și răspunde. Dialogul cu morții e o terapie împotriva absenței.
Printr-un hazard semnificativ, descopăr acasă, pe un fotoliu, o carte Dépasser la mort, Depășirea morții, ce are ca subtitlu „puterea literaturii”, care înlocuiește aici „puterea teatrului”; o comună convingere le reunește: „Mulțumită vorbelor nu mai sîntem singuri în fața morții”.
Nu doar mulțumită cuvintelor, ci și imaginilor, căci pe zidul Palatului Papilor străjuia pînza imensă a artistului chinez Yan-Pei Ming pictată în 2021 pentru a dialoga cu Mama sa. Am privit-o ca pe o rezonanță, dincolo de frontierele artelor, a dialogurilor cu morții. Căci, cum spune Sofocle în Electra, „sînt vii morții culcați sub pămînt”.
Ca în spectacolele Greciei, unde comedia succeda tragediei, și la Avignon, Alex Vizorek propune, în Ad vitam, o variantă ludică a dialogului cu moartea pentru a rîde de spaimele noastre. „Să fim fericiți așteptînd moartea” e deviza acestei sotie, a acestei farse, cum se spunea în Evul Mediu.
Dialogul cu moartea și-a găsit împlinirea în geniala Clasă moartă a lui Kantor.
George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă publicație a sa: Povestirile lui Horatio, Editura Tracus Arte.
Foto: Plugarul și moartea