Playlist cu songuri afrimiene
● Joi.megaJoy de Katalin Thuroczy, traducerea: Anamaria Pop. Un spectacol de Radu Afrim; decoruri: Vittorio Holtier; costume: Ilona Varga Járó; muzica: Vlaicu Golcea. Cu: Dorina Lazăr, Virgil Andriescu, Irina Mazanitis, Virginia Rogin, Liana Mărgineanu, Constantin Cojocaru, Rodica Mandache, Tatiana Iekel, Crina Mureşan, Jeanine Stavarache, Ana Maria Moldovan, Alin Teglas. Teatrul Odeon.
Sînt două categorii interesante de spectacole difuzate online: cele recente, în special străine, pe care avem ocazia, rară altfel, să le vedem, și cele vechi, în special cele autohtone, vizionate la vremea lor și arhivate deja într-un sertar preferat din memorie. O seară cu Orlando al lui Katie Mitchell la Schaubühne (2018) și Hamlet al lui Christian Weise la Teatrul „Maxim Gorki” (2020), ambele din Berlin, poate fi contrabalansată de una cu Îngropați-mă pe după plintă, regia Yuri Kordonsky, la Teatrul Bulandra (2011), și Joi.megaJoy al lui Afrim, Teatrul Odeon (2006), oferind plăceri la fel de intense, dar de facturi diferite.
Joi.megaJoy (https://www.youtube.com/watch?v=W-0tukBd6mY) este o legendă în teatrul românesc și în cariera lui Radu Afrim (care a produs multe spectacole legendare). O scanare a decrepitudinii, scindată între prezent (trupul) și trecut (mintea), cu accente suculente, chiar ireverențioase, piesa lui Katalin Thuroczy alunecă subtil dintr-un realism cu referințe istorice într-o lirică a bătrîneții. Cina pregătită în fiecare joi de Zsuzsa s-a transformat într-un ritual al supraviețuirii răsturnărilor repetate ale vremurilor. Bătrînii vin la masă ca să rememoreze, un pic altfel de fiecare dată, strălucitoarele biografii personale, acoperite de gloria de odinioară și înecate în derizoriul actualității. Ce nu se știe e cît adevăr conțin ele, căci bătrînii le ajustează mereu, patinîndu-le deopotrivă cu strălucire și depravare. Nu este în spectacolul lui Afrim doar o investigare a senectuții, cu doze zdravene de lirism și naturalism, pentru care regizorul are un apetit pantagruelic, ci și un banchet al excesului: de mîncare, vorbe, songuri, replici dichisite (absurde și uneori rimate), de nebunie, ridicol și singurătate. Lui Afrim îi place abundența și folosește aici din belșug aceste elemente vitale ale esteticii sale, la care se vor adăuga, în timp și în alte spectacole, și altele precum travestiții, animalele împăiate sau de pluș ori purtate ca niște măști (nu sanitare), împărțirea spațiului scenic în două (realist și suprarealist) etc. Așa și-a definit un univers spectacular luxuriant, decadent, în care tușele poetice, grotești și suprarealiste se suprapun într-o bizară și seducătoare armonie.
Spectacolul se bazează pe o galerie formidabilă de actrițe alături de care sînt Constantin Cojocaru (Istvan cel defazat față de realitate, dar care punctează în momentele-cheie), Alin Teglaș (Laci, varianta mai tînără, dar la fel de ne/suprarealistă a lui Istvan) și Virgil Andriescu (Sandor, l’homme fatal și o divă politică decăzută a trecutului). Sub ochii Zsuzsei (Dorina Lazăr), prototip de cloșcă mămoasă și expertă în mîncare, defilează o armată dezordonată de femei singure trecute, pierdute în fericirea, reală sau închipuită, de altădată: Boske (Virginia Rogin), Hilda (Liana Mărgineanu), Karola (Jeanine Stavarache) și Mana (Irina Mazanitis), cu umorul lor indecent și eleganța lor depravată, Adel (Rodica Mandache) și Ameliedragă (Tatiana Iekel), vulnerabile pînă la os, una grotescă, rătăcită printre cuvinte și persoane absente, alta fragilă pînă la evaporare, aproape eterică, dizolvîndu-se în istorie. Pe lîngă ele, Eva (Crina Mureșan) și Liza (Ana Maria Moldovan) sînt contrapunctele realiste, personaje tinere în care se prefigurează deja viitoarele singurătăți. Toți vin la o cină condimentată cu bîrfe și amintiri ficționalizate și reficționalizate săptămînal, căci ce-ți mai rămîne de făcut la vîrsta asta și la vremea aceea (perioada comunistă) decît să pompezi culoare și umor în trecut, să-l reconstruiești, brodînd pe realitate un imaginar care să facă suportabil prezentul? De la acest spectacol începe să se arate tot mai puternică preferința lui Afrim pentru personaje vîrstnice, vulnerabile, tragicomice în demența lor neputincioasă (aici, Adel trage după ea, cu conștiinciozitate, un cățel inexistent). Istoria mare în Joi.megaJoy se integrează în istoriile personale, iar peste toate se suprapune tenta erotică a plăcerii de a trăi, dacă nu real, măcar imaginar. Iar depravarea asta, mai degrabă verbală decît fizică, este transformată sonor de Vlaicu Golcea într-unul dintre hit-urile legendare din spectacolele afrimiene: Te-ai curvit la bătrînețe („Recuperezi din tinerețe / cu ambele mînuțe recuperezi, timpul nu ți-l pierzi” (https://www.youtube.com/watch?v=6oxqo7ns44U), cîntat de Liana Mărgineanu.
Afrim a produs, de altfel, o serie întreagă de songuri antologice în spectacolele sale, multe dintre ele fiind solo-uri susținute de personaje trans/queer. La o rapidă inventariere, mi-am amintit cîteva:
– Vivat corporația! („Voi, colegii mei / turma mea de mielușei / sînteți viața mea / vivat corporația!”) (https://www.youtube.com/watch?v=XNhjMoky3XQ) cîntat de Madam Vintilă (Ioan Codrea într-un travesti parodic) în Jocul de-a vacanța (opțiune 9), o interpretare (anti)corporatistă a piesei lui Mihail Sebastian, creată la Teatrul Municipal din Baia Mare (2009). Songul Vintilesei, cu avîntul lui ironico-erotic „eșuat” în manea, este o delicatesă a creațiilor afrimiene.
– Oaia mică („vrea să sară gardul pîn’ la primăvară” – voce: Ada Milea în rolul Sor'sa (https://www.youtube.com/watch?v=RAc0_A9lt4&list=PLoJql_cgcgQy_aqPTgGwmUvqcJSNiT3hX&index=4&t=0s) și Aria colivei („Colivă ortodoxă / ornată ortodox / cu bomboane ortodoxe / pentru morții ortodocși” – voce: Adriana Trandafir în rolul Mama (https://www.youtube.com/watch?v=hBUD67aCvgM&list=PLoJql_cgcgQy_aqPTgGwmUvqcJSNiT3hX&index=5) din De ce fierbe copilul în mămăligă la Teatrul Odeon (coloană sonoră: Ada Milea).
– Șansoneta cîntată de Mihai Smarandache în cea mai sexy apariție a sa de pînă acum, în rochia de catifea neagră cu spatele gol, interpretînd-o pe Barbara din E doar sfîrșitul lumii, tot la Teatrul Odeon.
– Una lacrima sul viso (https://www.youtube.com/watch?v=MQFoYdY8RwI) cîntat de Ion Rizea, asortat cu o minunată diademă din coadă de păun, ca o aureolă (candoarea demenței), în rolul Tatălui din Boala familiei M la Teatrul Național din Timișoara. Și tot acolo, Susana's song (voce: Călin Stanciu, muzica: Vlaicu Golcea (https://www.youtube.com/watch?v=OnIPmbWwrFw) în spectacolul Piața Roosevelt: „Mă numesc Susana / sînt miștoacă tare”. Și chiar era.
– Trilurile jazzistice, descentrate ca propria identitate, cîntate febril de Eszter (Bora Kiss) în Tihna (Teatrul Național din Tîrgu Mureș, Compania „Tompa Miklós”). (https://www.youtube.com/watch?v=o0GtfGC_c3E).
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: George Dăscălescu (sus), Judit Reinhardt (jos)