Pe vremea mea...

20 martie 2013   ARTE PERFORMATIVE

● sfîrşit (work in progress), de şi cu Robert Bălan. În alte roluri: Elena Vlădăreanu. Teatrul 7.

Îmbătrînirea e performativă. Nu bătrîneţea, aia cu pîslari şi memorie blocată la nesfîrşit în aceeaşi clipă pe veci pierdută (clişeu pe care cîteva spectacole, realizate de tangaProject la Căminul de bătrîni „Moses Rosen“, mi l-au şters din minte), nu maturitatea cu responsabilitate şi bune maniere (adică griji şi ipocrizie), ci îmbătrînirea – procesul lent, aproape insesizabil al îndepărtării de vitalitate (acel summum de convulsii plăcute, datorită căruia sîntem etichetaţi drept „energici“). Îmbătrînirea ca apropiere de resemnare, de calm, de acceptare aproape senină a faptului că timpul trece (şi lasă urme pe epidermă şi sub ea), a distanţării de „centru“ (de atenţie). Îmbătrînirea ca toleranţă, ca nostalgie cu măsură, ca melancolie aşijderea.

De 8 martie – Ziua Femeii, dar, în primul rînd, propria aniversare –, Robert Bălan îşi sărbătoreşte îmbătrînirea, „trecerea în rezervă“, plasarea într-o zonă netumultuoasă a vieţii, la periferie, în afara suprafeţei de joc. Robert Bălan are 34 de ani. A studiat actoria, a schimbat-o pe regie, a profesat ca jurnalist, e şomer (neînregistrat de vreo statistică oficială – disponibilizaţii din presă ştiu cum se întîmplă asta, prin forţarea rezilierii contractului cu acordul părţilor), soţ, tată şi acum, din nou, performer.

sfîrşit (work in progress) este epilogul unui alt spectacol, făcut la începuturile idealiste ale carierei de actor. „La 19 ani (eram student în anul I la actorie), am fost foarte mîndru că spectacolul în care jucam – în afara şcolii – fusese programat chiar de ziua mea de naştere. Îl vedeam ca pe începutul unei cariere extraordinare, în care trebuia să mă sacrific pentru «Măria Sa, Publicul». (Da, credeam în tîmpenii sentimentaloide de genul acesta.) După aia, am făcut orice ca să mă fofilez de la chestii lucrative, de Ziua Femeii. Adică de ziua mea de naştere. Cincisprezece ani mai tîrziu (acum îmi dau seama că au trecut 15 ani!), nu mai am chef nici de ieşit la bere, nici de party în familie. M-am gîndit, totuşi, să îmi serbez îmbătrînirea. Performativ.“ Între spectacolul de început şi cel de final se produce acest proces de reamplasare a identităţii din sfera idealismului roz în cea a resemnării placide. Semnele sînt inventariate cu o încăpăţînare haotică, de la nostalgia casetelor la din ce în ce mai des folosita expresie „pe vremea mea“, care determină un sentiment, dacă nu de solidaritate, măcar de înţelegere a „bătrîneilor de la bloc“. Textul e scris pe post-it-uri puse peste tot – „ca să nu îl uit“ –, de la apariţia în ţinută office – „costumul de nuntă“ – se ajunge treptat la papuci şi fes – identitatea îmbătrîneşte, se uzează –, fanul cu tricou Ugly Kid Joe este apostrofat de propriul kid – „tati, tati, tati, tati...“ Ca şi în identitatea performată de Farid Fairuz la subRahova, Realia (Bucureşti – Beirut), apare alcoolul, servit spectatorilor cu titlu exemplificativ, în pahare de plastic. La Fairuz, vişinata era un fel de madlenă a lui Proust, nu atît pentru că ar genera amintiri, ci pentru că le-ar da parfum şi culoare, le-ar face palpabile. La Robert Bălan, whisky-ul primit cadou are o funcţie practică: un discurs despre îmbătrînirea prematură trebuie „ajutat“ să nu devină patetic.

În fond, despre ce îmbătrînire este vorba? Despre una interioară, a mentalităţilor care se aşază în rutină şi a trupului care se degradează lent, şi una exterioară, a autoexilării sociale a unor oameni care nu se mai regăsesc în formulele identitare existente. Apartenenţa la generaţia tînără e pusă serios sub semnul întrebării, iar fizic, nu poate fi vorba de „bătrîneţe“. Undeva, între două lumi, între vîrste şi stări sociale este o generaţie suspendată. sfîrşit (work in progress) desenează o zonă cenuşie, în care se regăsesc o parte dintre cei care au 35-40 de ani (limitele sînt orientative), a căror biografie personală nu se adaptează societăţii. Schimbarea sistemului social şi a mentalităţii cu care a crescut această generaţie, criza economică şi socială care a determinat probleme financiare grave (ieşirea din „cîmpul muncii“), responsabilizarea socială (familie, copil) – sau dimpotrivă, lipsa ei –, toate acestea duc la simptomul „nu-mi găsesc locul“, la ruperea conexiunilor sociale, la biografii nedefinite. Identităţile de acest fel trec neobservate, una dintre caracteristici fiind exact apatia socială, retragerea din atenţia celorlalţi. Apoi, ele nu sînt nişte poveşti, nu sînt naraţiuni, nu au morală sau final. Sînt nelinişti şi dileme, înregistrarea hiperdimensionată a unui proces microscopic, deplasarea lentă de la un pol social la altul, un strop de disperare pentru că fugit irreparabile tempus (Robert Bălan marchează momentul în care un copil îi spune „săru’ mîna“, şi aş adăuga că femeia numită pentru prima dată „doamnă“, fără legătură cu starea civilă, suportă mult mai greu apelativul). Deschis chiar cu finalul, sfîrşit (work in progress) este spectacolul transformării incontrolabile a unei identităţi şi a procesului confuz de asumare a ei. Cu aceste performance, Robert Bălan face, însă, primul pas înapoi în centrul atenţiei, se reconectează la societate, se reidentifică. Spectacolul se va juca la sfîrşitul acestei săptămîni la lorgean theatre, iar apoi, oriunde va fi un spaţiu disponibil. Pentru toţi cei care au ascultat muzică pe casete.

Oana Stoica este critic de teatru.

● Unul dintre spectacolele marcante din cariera lui Radu Afrim, joi.megaJoy, s-a reluat la Teatrul Odeon. Afrim se joacă aici cu una dintre temele lui preferate, fragilitatea bătrînilor. Pentru personajele scriitoarei Katalin Thuróczy, bătrîneţea e prilej de retrăire ritualică a unui trecut glorios, dar decadent – măcar în amintire, căci memoria le joacă feste, şi care va fi fost adevărul, nu putem şti. Afrim face o disecţie culinaro-voluptuoasă asupra istoriei, fără să piardă prilejul de a da senilităţii deghizări delicioase, precum Adél cea uitucă şi minunatul ei căţel inexistent, Fifi. Spectacolul mai are o atracţie: melodiile ireverenţioase ale lui Vlaicu Golcea. joi.megaJoy se joacă miercuri, 27 martie, de la ora 19.

● La Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, Compania Tompa Miklós joacă Beznă de mină de Csaba Székely, în regia lui Aba Sebestyén, în 25 şi 26 martie, ora 19,30. Spectacolul are o nominalizare la premiile Uniter, pentru cel mai bun actor în rol secundar, Bányai Kelemen Barna. Beznă de mină este al doilea episod din Trilogia minelor de Csaba Székely şi tratează corupţia, naţionalismul exacerbat şi conflictele interetnice, pe fondul sărăcirii satelor transilvănene.

Mai multe