Pe cînd un actor mare într-un rol mare?
- Festivalul de la Avignon 2011 -
Îmbătrîneşte urît cel mai inovator festival de teatru din Europa? Directorii festivalului, Hortense Archambault şi Vincent Baudriller, vor să păstreze o anumită unitate în selecţie şi să acopere, pe cît posibil, tendinţele majore ale creaţiei teatrale europene. Artiştii asociaţi (în fiecare an este invitat un alt artist care să dea o direcţie estetică) îşi pun amprenta asupra selecţiei promovînd propriile valori, gusturi, preferinţe artistice. Festivalul de la Avignon nu se vrea o vitrină a celor mai bune sau mai reprezentative creaţii, ci un spaţiu al inovaţiei. E o aspiraţie asumată chiar cu riscul de a „călca pe nervi“. Într-adevăr, mulţi spectatori şi, de la o vreme, tot mai mulţi critici de teatru cer cu insistenţă o abordare mai „umană“ – adică spectacole accesibile. S-a mers prea departe cu inovaţia, teatrul a ajuns, pentru unii, de neînţeles. E un mic-mare paradox aici: cu cît artiştii încearcă să fie mai inovativi, cu atît se depărtează de public. Culmea e că la spectacolele invitate în secţiunea „in“ sala (de fapt, curtea Palatului Papal) e mereu plină. Dacă spectacolele sînt într-adevăr insuportabile, atunci s-ar putea spune că e o mică-mare formă de masochism.
Anul acesta artistul-asociat e coregraful şi dansatorul Boris Charmatz. E un creator cu reputaţie foarte bună (printre altele, e directorul Centre Chorégraphique National de Rennes), laureat al mai multor premii. Însă numirea sa la conducerea artistică a actualei ediţii a festivalului nu a fost primită cu aplauze şi urale: ce-ar putea propune un coregraf în sensul unei selecţii mai „umane“? Ce-ar putea aduce Boris Charmatz după două-trei ediţii consecutive considerate mai degrabă indigeste? Deocamdată, aceste reticenţe par să se confirme. Cel puţin dacă e să ne luăm după reacţiile apărute în presa franceză. Ca dansator, Charmatz a invitat la Avignon o grămadă de spectacole de dans şi de mişcare. Artişti unul şi unul, performance-uri extraordinare, virtuozităţi corporale etc. Anul ăsta, la Avignon, „on y danse“ – precum în cîntecelul despre podul distrus care nu duce nicăieri. Charmatz crede (şi nu greşeşte!) că teatralitatea trebuie mereu redefinită. El e adeptul unei deschideri mult mai largi a cîmpului teatral – şi asta în ciuda tuturor reproşurilor. Nu, Festivalul nu e o „sectă care respinge marile texte“ clasice, cum a spus Fabrice Luchini. Tocmai cei care nu-i înţeleg decît pe Shakespeare, Molière, Goethe, Cehov, respingînd creaţia contemporană, sînt sectanţi – le-ar răspunde Charmatz.
Discuţia e de fapt veche – la fel de veche ca şi festivalul. Acum aproape 65 de ani, fondatorul Jean Vilar a vrut să creeze un spaţiu al inovaţiei teatrale, o scenă care să fie diferită de, ba chiar în opoziţie cu „prăfuitele teatre de stat pariziene“ din acea vreme. Însă, din cîte se pare, clivajele de acum nu mai sînt de actualitate, iar gîlceava dintre „vechi“ şi „moderni“ are acum alte mize, alte direcţii: în 1947 era într-adevăr nevoie de o gîndire inovatoare pentru a propune publicului teme relevante şi prospeţime estetică: un Théâtre National Populaire vs „prăfuitele teatre de stat pariziene“. Astăzi, încrîncenarea creatoare încurajată de Festivalul de la Avignon pare să fi exclus plăcerea de a merge la teatru. Chiar şi acest risc e asumat: „nu ne situăm în zona divertismentului pur“, spun directorii. Bun. Dar nici anti-divertisment să nu fie – reproşează criticii. Pe cînd un Richard al II-lea cinstit? (anul trecut, la spectacolul după Richard al II-lea regizat de Jean-Baptiste Sastre, cu Denis Podalydès, mulţi spectatori au plecat, furioşi). Pe cînd un Molière montat de Comedia Franceză? Pe cînd un actor mare într-un rol mare? Nu prea curînd – spun cei doi directori ai festivalului, al căror mandat expiră în 2013: „Selecţia răspunde unor nevoi pe care le-am identificat în mediul artistic şi se bazează pe istoricul acestui festival“. Aici intervine un nou (aparent) paradox: secţiunea „in“ e conservatoare – în sensul că se păstrează imperativul creativităţii chiar cu riscul impopularităţii, în timp ce secţiunea „off“, a independenţilor (sînt peste o mie de spectacole programate) e „grand public“ – artiştii sînt mult mai dispuşi să facă cu ochiul, să fie pe placul spectatorilor... De 65 de ani, Festivalul de la Avignon e un loc în care teatrul se reinventează în permanenţă, care trece dincolo de graniţe: de graniţele teatrului vorbit, de graniţele canoanelor, uneori chiar şi de graniţele bunului-gust. Cîteodată iese, alteori nu. Cîteodată oamenii pleacă fericiţi de la spectacol. Alteori ies înfuriaţi, scîrbiţi, ultragiaţi, frustraţi... E prea mult? E prea puţin?