Păguboasa neîncredere în om - interviu cu Liviu LUCACI

Poartă mai multe pălării. Liviu Lucaci este actor, regizor, profesor de arta actorului la UNATC. Recent a debutat ca dramaturg, cu volumul Marusia. Una dintre piesele publicate în carte se joacă deja. Celelalte aşteaptă să fie descoperite. Pînă una-alta, hai să-l descoperim pe autor...

Dintre toate rolurile sus-menţionate, care vi se potriveşte cel mai bine?

Am ajuns să fac toate aceste lucruri din nevoia de a mă exprima. Pentru mine nu e important să găsesc ipostaza cea mai comodă sau cea mai bună, esenţial este să reuşesc să exprim ceea ce mă preocupă într-un anumit moment. Dacă e vorba despre un text care îmi vorbeşte şi mi se pare că ar vorbi şi altora, cum a fost cazul cu Domnişoara Iulia de Strindberg, pe care l-am montat la Teatrul de Comedie, atunci sînt regizor. Dacă simt nevoia să pun în pagină problemele care mă frămîntă, mă aşez şi scriu, cum s-a întîmplat cu volumul de proză Povestiri despre celălalt apărut la Editura Curtea Veche, sau cu textele de teatru din Cinci rendez-vous-uri mortale, care au constituit punctul de plecare pentru spectacolul cu acelaşi titlu de la Clubul Ţăranului, din cadrul MŢR. Cît priveşte ipostaza mea de actor şi cea de profesor, ele mă însoţesc de la absolvirea facultăţii, sînt pîinea mea zilnică. Nu îmi pun problema să aleg între a fi regizor, scriitor, actor sau profesor de teatru.

Ce vă place şi ce nu vă place la dramaturgia românească?

Ce îmi place, în primul rînd, la ea este că se luptă să existe, şi aşa trebuie să se şi întîmple, e nevoie de ea. Lucrurile, care nu îmi plac sau, mai exact, care mă îngrijorează, sînt multe. Nu îmi place aerul de amatorism, faptul că textele par cel mai adesea scrise la prima mînă, ca şi cum dramaturgul nu ar mai fi avut chef sau timp să revină asupra lor. Şi asta vine dintr-o prejudecată păguboasă, pe care o recunosc în spaţiul românesc de cînd am păşit în interiorul lui, adică acum mai bine de douăzeci de ani: prejudecata spontaneităţii. Ca şi cum, dacă ţi-ai cizela textul, ai atenta la ce are el adevărat, spontan, adînc. Nimic mai fals. Calitatea finală a scrierii se cîştigă prin aplecare repetată asupra ei, prin cizelare, prin ordonare şi eliminarea balastului. De multe ori însă, e vorba despre pură superficialitate, nimic mai mult. Cînd spuneam că aceşti autori se tem să nu atingă filonul adevărat al textului, făceam trimitere şi la o altă nefericită prejudecată. Cea a autenticităţii, dar nu a unei autenticităţi veritabile, ci a uneia trucate. Am mulţi prieteni actori care au fost obligaţi de directorii teatrelor lor să citească în public astfel de texte cu faimă proastă. Actorii, despre care vorbesc, nu sînt nişte sfinţi, ei înşişi folosesc un vocabular foarte colorat. Ei bine, au făcut, în particular, încercarea de a spune tot atîtea înjurături la rînd cîte apăreau în textul pe care îl citiseră şi care pretindea că are personaje rupte din viaţă. Nici unul nu a reuşit. Ce dovedeşte asta? Că s-au creat nişte false mecanisme care încearcă să descrie o viaţă trucată şi nişte personaje lipsite de veridicitate. Voi mai numi doar un ultim aspect care mă îngrijorează la majoritatea textelor dramatice româneşti de azi: neîncrederea în om. Vocabularul redus şi vulgar, schematismul relaţiilor scenice, lipsa unui conflict real şi dispariţia cvasitotală a poveştii din aceste texte vin, zic eu, din neîncrederea profundă a respectivilor autori în om.

Se spune că teatrul ar trebui să fie oglinda societăţii. Vă regăsiţi în „oglinda“ desenată de dramaturgii de astăzi?

Nu, nu mă regăsesc. Ar însemna să admit că ingredientele principale din care sînt compus eu şi o bună parte a cunoscuţilor mei sînt cuvintele vulgare, blazarea şi prostia. Un bun prieten de-al meu, chirurg la Chicago, mă întreba de ce toate filmele noastre, care ajung în America, vorbesc numai despre aspectele mizerabile ale vieţii, în timp ce pelicule venite, spunea el, din ţări în care populaţia o duce economic mai prost decît în România, vorbesc despre iubire, aspiraţii spirituale? Ce să-i răspund? E vorba – cum am spus deja – despre o păguboasă, la noi, neîncredere în om. Pe care n-o împărtăşesc.

Aţi publicat de curînd un volum de teatru, Marusia, la Editura Palimpsest.

Marusia e primul meu volum de teatru. Pînă acum am publicat proză, şi cred că următoarea carte va fi un roman la care lucrez de cîţiva ani. Dacă ar fi să reiau cîteva dintre afirmaţiile celor care au scris deja sau s-au exprimat public despre textele mele, aş spune că ele vorbesc despre sfîrşit, despre neacceptarea bătrîneţii, despre iubirea imposibilă dintre doi fraţi despărţiţi de capriciile istoriei, despre pasiune şi tinereţe şi despre ravagiile pe care timpul le produce asupra credinţelor noastre. Cei ce au citit Marusia, volum care cuprinde şase texte, au fost uimiţi şi de apariţia personajelor care se întorc din moarte ca să comunice cu cei vii, de absenţele care îşi manifestă prezenţa, ca să zic aşa, comunicînd într-un fel sau altul cu cei în viaţă. În fine, sper să existe regizori interesaţi. Aş fi bucuros să le văd jucate. Cu Cinci rendez-vous-uri mortale, unul din textele din volum, avem peste 25 de reprezentaţii şi am participat deja la patru festivaluri. Spectacolul este o comedie neagră despre cum ne înfăţişăm, pregătiţi sau nu, la momentul final, cel al întîlnirii cu Moartea, şi folosesc majuscula pentru că ea, Moartea, este chiar un personaj în textele mele. Cît despre cei care mi-au citit sau îmi vor citi cartea, îi anunţ că sînt bucuros să le aflu părerile pe site-ul meu, www.lucaci-nartea.ro.

Cum e să montezi propriile piese? S-a întîmplat ca regizorul să intre în conflict cu dramaturgul?

Pînă acum am fost o singură dată în această dublă postură. Cum să fie? Regizorul a decis. Şi, dacă a fost nevoie, a cerut ajutor din partea autorului, motivînd necesităţile spectacolului. N-au fost probleme. Interesul meu major, cînd regizez un spectacol, este ca actorul să fie bine servit. El apare, pînă la urmă, la public, nu autorul şi nici regizorul, asta încerc să nu uit. E una din lecţiile cele mai valoroase învăţate de la marele meu profesor de teatru Ion Cojar. Actorul este în prim-plan, doar el poate face ca valorile unui text să strălucească.

Cum măsuraţi succesul unui spectacol?

După felul în care modifică publicul. Sînt spectacole care animă oamenii, îi fac să se simtă bine, dar odată ce au ieşit din teatru, spectacolul este uitat. Şi sînt spectacole la finalul cărora oamenii pleacă acasă şi meditează zile în şir la semnificaţia poveştii urmărite pe scenă. Mi s-a întîmplat ca două săptămîni după o reprezentaţie cu Cinci rendez-vous-uri mortale să vină cineva la mine şi să-mi spună că l-a emoţionat un moment din spectacol pe care îl înţelesese abia atunci, după ce trecuseră atîtea zile... Sau mi s-a relatat despre o dezbatere stîrnită în birourile unei multinaţionale de o reprezentaţie cu Domnişoara Iulia de la Teatrul de Comedie, spectacol care îi făcuse pe respectivii să se întrebe serios dacă mai poate exista onoare în ziua de astăzi. Lucrurile astea contează.

Ca (tînăr) profesor de arta actorului, cum aţi caracteriza generaţia studenţilor dvs. de acum? Există diferenţe faţă de generaţia din urmă cu 10-15 ani?

Teatrul românesc nu a dus, nu duce şi nu va duce lipsă de valori. Sînt mulţi absolvenţi extraordinari, dar sînt şi mai multe şansele ca ei să nu aibă cum dovedi că au calităţi. Diferenţa esenţială pe care o văd faţă de cei care absolveau în urmă cu 15 ani este o neîncredere mai mare a celor de astăzi în ei înşişi şi în posibilităţile lor de a schimba lucrurile. Şi asta se datorează climatului cultural neprietenos în care urmează să intre. Însă cred în tineri, cred în potenţialul lor, iar eu, ca profesor, m-am bucurat şi mă bucur de reuşitele lor şi voi continua să îi cuprind pe cît mai mulţi în proiectele mele viitoare. 

a consemnat Matei Martin