Olivier Py între două mandate

Deschis în noaptea de 6 iulie în Curtea de onoare a Palatului Papal cu o Antigonă niponă, ceremonie de fantome albe pe o oglindă de ape calme și senine, încheiat trei săptămîni mai tîrziu cu un spectacol după poemul lui Léopold Senghor, La Femme noire, odă negritudinii, între poezie și cînt, cea de a 71-a ediție a Festivalului de la Avignon (6-26 iulie 2017) a fost o ediție „mai blîndă, mai liniștită, mai calmă decît cea de anul trecut”, după spusele lui Olivier Py, al cărui mandat la direcția Festivalului a fost reînnoit pentru încă patru ani. Termenul de comparație fiind cel al ediției trecute, între atentate și premoniții apocaliptice, și cu toate acestea cu o participare record, 95% din locuri vîndute. Anul acesta, cu un procent în lejeră scădere, 91%, bilanțul rămîne convingător: 59 de spectacole, 300 de reprezentații în 39 de locuri.

„O, voi, nori, minunați nori!“, se intitulează editorialul lui Olivier Py la această ediție, și continuă: „Timpurile sînt prea severe pentru a renunța la speranță, pentru a face din artă doar un obiect decorativ și pentru ca frumosul să fie separat de bine. Operele de artă spun adevărul și cînd ne e sete de adevăr, cînd ni se pare că toate perspectivele politice au devenit în mod scandalos prea realiste pentru a fi oneste, operele de artă devin singurul adevăr care nu ne copleșește“. Mai concret, dacă aceste frumoase declarații de principii mi se par nebuloase, între nori trecători și vocație politică, după ce anul acesta femininul a avut întîietate asupra masculinului, după spusele sale, Olivier Py anunță pentru ediția viitoare un festival a cărui tematică principală va fi cea a genului: „Transidentitate, transsexualitate, libertatea de a fi ce vrei“.

Și a fost prima seară: magia Curții de onoare a Palatului Papal, cele trei chemări ale trompetei care strigă în noapte spectatorii, spațiul imens cu gradenele amețitoare unde urci și cobori pierdut pe treptele unui eșafodaj uriaș, zidurile înalte care-ți fac față în cele din urmă, adăpost precar din calea mistralului binevenit… Locul l-a impresionat de la prima vizită pe Satoshi Miyagi, regizorul japonez al acestei Antigone. Palatul papal, ridicat de cîteva secole pe o stîncă ce domină Ronul reprezenta pentru el locul ideal unde se înfruntau puterea religioasă și cea politică. Antigona se opune lui Creon și alege să-și înmormînteze fratele ce și-a trădat cetatea, în numele ordinii arhaice, cea a ritualurilor străbune. Pentru a rezista puterii terestre, Miyagi caută un domeniu unde ea nu mai are acces, cel al morții. De la bun început înțelegem că ne aflăm undeva dincolo de moarte. Șocul, de la intrarea în sală, e puternic. Întreg solul imensului spațiu scenic e acoperit de un strat de apă, sub o lumină argintie, din care se desprind cîteva stînci. Actorii, în kimonouri albe, se deplasează pe această suprafață, cu mișcări alunecate, line, parcă plutitoare. Spectacolul începe însă cu un rezumat comic al tragediei Antigonei. De fapt, este un gen al teatrului tradițional kyogen, un intermezzo ce rezumă subiectul piesei, un soi de parodie a supranaturalului, un complement indispensabil în reprezentațiile de nô. Alte împrumuturi vin din teatrul wayang kulit, teatru de umbre indonezian, umbrele uriașe ale personajelor se proiectează pe zidul înalt al Palatului. Esența teatrului nô este foarte aproape de mitul platonician al peşterii: „Am țesut corespondențe între structura teatrului nô și tragedia lui Sofocle“, spune regizorul japonez. „E vorba de un vis sau de o realitate. Și care este realitatea?“ Spectacolul surprinde și printr-o tehnică specială, proprie regizorului. Fiecare rol e dublu: un interpret pentru corp (movers) și altul pentru voce (speakers). Vocile sînt purtate pînă la limita cîntului, corpurile se mișcă în salturi și pași alunecați pe pînza de apă ce acoperă scena. Lectura spectacolului e complexă, spectatorul reface mental montajul unui film, imaginea e dublată simultan de bandă sonoră pentru a reface întreaga partitură. Spectacolul se încheie pe o notă de împăcare senină, mesajul înțelepciunii orientale. Polinice, fratele ce a trădat Teba și i-a condus pe argieni să atace cetatea, are dreptul la un ritual mortuar, un luntraș întunecat depune pe apă cîteva lampioane de hîrtie ce plutesc pe această apă a Styxului ca niște suflete pierdute… O punte sublimă între Orient și Occident, o superbă ceremonie la care sînt convocate umbrele și lumina, viii și morții.

Un invitat neașteptat – mistralul

Un alt spectacol, oficiat într-un no man’s land unde se negociază teatrul și forțele sale nevăzute, a fost Sopro (Suflu), al portughezului Tiago Rodrigues. Personajul principal în jurul căruia se construiește spectacolul este Cristina, personaj real, ultimul sufleor la Teatrul Național din Lisabona. Meseria sufleorului – centru nevralgic, ascuns, al teatrului sau plămînul prin care respiră teatrul – se stinge. Pe scena degajată, unde printre arcadele din fundal flutură perdele albe, o femeie singură, între două vîrste, se plimbă cu un dosar în mînă. Așteaptă cu noi odată, printre scîndurile din planșeul scenei cresc cîteva ierburi înalte, ca într-o clădire părăsită sau ruina unui teatru imaginar. Actorii intră pe rînd, Cristina rămîne în spatele lor, îi acompaniază și le șoptește textul. O călătorie în memoria teatrului, Cristina e paznica cuvintelor, o arhivă și o bibliotecă vie. Viața din culise e o viață plină de ficțiuni, de amintiri, de anecdote triste sau grotești. Toate astea le aduce pe scenă, cu șoaptele ei, femeia discretă din spatele actorilor, mereu în umbră. Superbă metaforă ce i aparține regizorului, autor al spectacolului, inspirat de improvizațiile colective ale actorilor. Superb omagiu cu un invitat neaștepat, mistralul ce sufla în noaptea reprezentației, traversa scena, curtea centrală a mînăstirii carmelitelor clădită în secolul al XIII-lea, realitate și imaginar se amestecau, teatrul prindea ființă cu fiecare suflare.

Fantome ar fi putut să bîntuie și Casa Ibsen, adusă de actorii flamanzi de la Toonelgroep din Amsterdam, în regia celui mai european regizor australian, Simon Stone, născut în 1984 în Elveția, și care face parte din noua generație de regizori ce au adus o energie și o poftă nebună de a da totul peste cap. Nu există teatru fără polemică, spune el într-un interviu. Pentru prima dată la Avignon, revolta sa estetică e mai puțin evidentă acum, dar solid construită. Aici totul e construcție și deconstrucțe, la propriu mai ales. E o saga familială în jurul unei case de vacanță, martor privilegiat al acestor istorii familiale ce traversează mai multe generații. De fapt, spectacolul nu are mare lucru de-a face cu dramaturgia lui Ibsen; poate cu ideea secretului sau a cadavrului din dulap ce bîntuie familiile onorabile din dramele ibseniene, de la Strigoii la Rața sălbatică sau Constructorul Sol­ness, arhitect precum tatăl, patriarh scelerat din piesă. Și cînd un personaj se întreabă ce vor gîndi cei ce vor veni după noi peste o sută de ani, parcă aud personaje din Cehov. Textul e extrem de dens, sursele sînt utilizate mai degrabă ca atmosferă, o recitire a textelor ibseniene cu complicitatea activă a actorilor. „Este spiritul jazz-ului, explică Stone, recunoaștem de fiecare dată tema, dar asta sună nou.“ Acțiunea se desfășoară între 1964 și 2017, ne găsim în fața unei structuri scenice, o imensă mașină de jucat, casa, un cub cu pereți de sticlă ce pivotează și dezvăluie în fața noastră diferite momente, cronologia e prezentată în dezordine, ritmul se accelerează pe măsură ce spectacolul avansează și dezvăluirile devin mai grave: violuri, pedofilie, un fiu mort de SIDA, sinucideri, incendiu criminal… casa va sfîrși în flăcări, peste patru ore de spectacol dens, vîltoare finală a tuturor exceselor.

Castorf: provocator și incomod

Frank Castorf semnează, cu această Cabală a bigoților. Romanul Domnului Molière după Mihail Bulgakov, ultimul său spectacol la Volksbühne berlinez, pe care l-a condus din 1992. Provocator, incomod, Castorf nu e la primul conflict cu Puterea, încă din anii tinereții sale în Germania de Est. Teatrul este arta de a organiza scandalul, declara el într-un interviu. Nu întîmplător, Castorf montează astăzi o piesă de Bulgakov, Cabala bigoților, interzisă sub Stalin și care punea în lumină relațiile lui Molière la curtea regelui Ludovic al XIV-lea sau relația dificilă a artistului cu Puterea. Un triplu joc de oglinzi căci Castorf nu se sfiește să pună în ecuație propria sa situație la Volksbühne. Spectacolul conține, alături de texte de Bulgakov și Molière, pagini din Racine, Heiner Müller, Fassbinder, multe dialoguri născute din repetiții. Și mai ales ultima scrisoare a lui Meyerhold, înainte de execuție. Spectacolul-eveniment, ultima reprezentație, a avut loc în Parcul Expozițiilor din Avignon, un sit polivalent de 27.500 de metri pătraţi. În acest spațiu imens, scenografia profită de construcții fabuloase, în mișcare, mai în­tîi o caleașcă uriașă, care devine un teatru ambulant, sau cîteva celule închise, budoar sau salon, deasupra cărora a­tîr­nă pînze pictate, în stil baroc. Venind de undeva din adîncul spațiului, actorii se desprindeau din umbre și lumini, avansau vertiginos spre noi, prinși în prim planuri, urmăriți fără încetare de cameramani cu camere mobile. Castorf a fost, de altfel, primul care a impus acest procedeu, urmărindu-și actorii necruțător în scenă, în culise, introducînd imagini înregistrate sau live. Spectacolul e un colaj colosal, film și video, toate formele de joc, de la commedia dell’arte la tragedia clasică și teatrul de bulevard, performance sau improvizații, dialoguri tembele stil tele-realitate. Jeanne Balibar, actriță franceză care joacă de cinci ani la Volksbühne, are de pildă un monolog al Fedrei în franceză, în stilul suprarealist indicat de Artaud în conferința sa „Ca să sfîrșim cu judecata lui Dumnezeu“, și continuă în germană, într-o traducere de Schiller. Bulgakov e jucat în travesti de o actriță, Sophie Rois, care are și rolul de narator în off. Spectacolul se încheie cu moartea lui Molière într-un stop-cadru pe un ecran central. Un spectacol uriaș, răvășitor, cîteodată enervant, căci există multe puncte de ruptură, de excese, dar care redevine repede pasionant, copleșitor.

Premiul pentru spectacolul-fluviu al festivalului, dar și pentru exuberanța cuceritoare a tinereții l-ar merita fără îndoială Santa Estasi – I Atridi sau Opt portrete de familie, după Eschil, Euripide și Sofocle. 16 ore și cîteva pauze, jucat în două zile, de un ansamblu produs de Emilia Romagna Teatro din Modena. E vorba de un proiect pedagogic dirijat de regizorul Antonio Latella. Spectacolul s-a născut deci din acest stagiu și a antrenat tineri actori și dramaturgi sub 30 de ani. Cele opt portrete familiale sînt rescrise de şapte tineri dramaturgi. Astfel, aceşti noi Atrizi încarnați de tineri de azi convoacă şi contestă figura tatălui în sînul unei societăţi autoritare, responsabilitatea criminală a părinţilor. De la crima originară a lui Tantal la Războiul Troiei și la uciderea lui Agamenon, apoi a Clitemnestrei și destinul final al lui Oreste, momentele se înlănțuie exuberante, inegale totuși, cu cîteva efecte stroboscopice și rețete deja tocite de apel la public, dar cu un umor negru într-un vacarm plin de o energie molipsitoare. Tinerii actori nu au nevoie decît de cîteva elemente de decor, de mult talent și de o imaginație dezlănțuită. Și ar trebui s-o vedeți pe frumoasa Elena urcată pe un cal de lemn colorat ca la bîlci și cîntînd „Yellow Submarine“ pentru a repeta, cu Karl Marx: omenirea se desparte rîzînd de trecutul său…

Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de Recherche sur l’Intermédialité et les Arts du Spectacle, CNRS, Paris.