Oameni şi sfinţi
● Sfîntul din Sfîntu Gheorghe – o poveste cu mingi, de Peca Ştefan, regia: Ana Mărgineanu, scenografia: Anda Pop, muzica: Éltes Áron, coregrafia: Andreea Duţă. Cu: Claudia Ardelean, Ion Fiscuteanu Jr., Fekete Zsolt, Gulácsi Zsuzsanna, Sebastian Marina, Fatma Mahomed, Camelia Paraschiv, Elena Popa, Daniel Rizea. Teatrul „Andrei Mureşanu“ Sfîntu Gheorghe.
„O foarte puternică primă impresie.“ Aşa s-ar putea caracteriza Sfîntul din Sfîntu Gheorghe, al patrulea episod din Proiectul „Despre România, numai de bine“, derulat de regizoarea Ana Mărgineanu şi dramaturgul Peca Ştefan în oraşe de provincie, pe care le portretizează dramaturgic pe baza unei cercetări (primele trei au avut loc în Baia Mare, Piatra Neamţ şi Tîrgovişte). Expresia aparţine Anei Mărgineanu şi exprimă destul de bine ce se doreşte şi ce se obţine în acest proiect: un spectacol cu poveşti reale ficţionalizate (primul episod se numea Poveşti adevărate, complet inventate despre Baia Mare) în care se concentrează spiritul locului, nu în sensul triumfalist, ci uman, aşa cum un străin îl poate percepe. La Sfîntu Gheorghe, echipa Ana – Peca a găsit un oraş multietnic, consumator de cultură, cu infracţionalitate redusă, care găseşte resurse de supravieţuire în generozitate. Căci întreg spectacolul este construit pe generozitate ca marcă a oraşului. Cercetarea este documentată printr-o expoziţie de fotografii cu oamenii locului (unele se regăsesc pe scenă) şi printr-o carte care cuprinde textul spectacolului, în română şi maghiară.
Spectacolul se construieşte în scene scurte, pe sistemul teatrului-sport. Spectatorii pot interveni în derularea poveştii, votînd cu ajutorul unor mingi continuarea acesteia într-una dintre posibilele variante şi pot decide finalul, asumîndu-şi consecinţele alegerii. Este o formă de responsabilizare civică, publicul înţelege că un gest schimbă cursul lucrurilor. Acelaşi sens îl au donaţiile, obiecte pe care spectatorii le dau în schimbul unui vot prin care pot influenţa destinul unui personaj (obiectele vor umple plicurile pe care le primesc anonim personajele, tot ca un semn de intervenţie salvatoare, un bine făcut azi are efect mai tîrziu, un obiect donat într-o reprezentaţie va ajuta un personaj la următoarea reprezentaţie). Povestea „sfîntului“ care îi ajută pe ceilalţi se focusează pe prima lui intervenţie asupra unei adolescente de etnie romă căreia îi oferă un loc de muncă pentru a o ajuta să meargă la şcoală. Nevoia „sfîntului“ Rareş (locuitor al oraşului Sfîntu Gheorghe, deci „sfîntgheorghian“, conform terminologiei folosite de Peca, menită să marcheze desacralizarea bunătăţii ca atribut divin, pînă la nivelul omului obişnuit) de a ajuta izvorăşte iniţial dintr-un sentiment de vină (a asistat la o infracţiune fără să intervină), dar se transformă în insuportabilitatea de a vedea nefericire, neputinţă şi sărăcie, în nevoia de a ameliora suferinţa, chiar cu riscul de a se pune pe sine însuşi în stare de precaritate. Şi atunci se pune problema pînă unde este valabilă bunătatea? Are generozitatea limite? Puterea de a-i salva pe ceilalţi are ca revers incapacitatea de a se salva pe sine însuşi. Cine pe cine salvează, în mod concret – „sfîntul“ pe cel în nevoie sau, metaforic, asistatul pe salvator, de sine însuşi?
Desigur, problema principală este cea etnică. Într-un oraş multicultural, relaţia româno-maghiară care, după spusele localnicilor, „nu este aşa cum ne spun politicienii la televizor“ (iarăşi Peca), se configurează conflictual doar la nivel politic. În scena din Consiliul local, totul, inclusiv spectacolele de teatru, se tranşează prin prisma statisticii etnice, ceea ce duce la o convenţie generatoare de gînduri: pe scenă, româna şi maghiara sînt inversate, lucru care e mai mult decît un exerciţiu inventiv, arată că problemele celor două etnii transpar la fel din ambele perspective. Spectacolul pune însă reflectorul pe a treia etnie din oraş, neluată în considerare şi, prin urmare, nereprezentată: romii. Comasată la marginea oraşului, în Orko, comunitatea romă trăieşte în sărăcie, renegată, şi de români, şi de maghiari, şi ignorată de administraţia oraşului.
Ana Mărgineanu foloseşte o convenţie la vedere. Aşezaţi pe scaune laterale, actorii intră pe rînd în spaţiul de joc şi interpretează mai multe caractere (ca şi cum ar face nişte numere de magie). Personajele politice sînt creionate caricatural, în stereotipia lor etnică, celelalte sînt cărnoase, vii. Etnia este marcantă doar la nivel de masă, la nivel individual nu mai este importantă (la fel făcea şi Gianina Cărbunariu în 20/20, spectacolul de la Tîrgu Mureş despre conflictele interetnice din martie 1990). Claudia Ardelean face un tur de forţă în rolul adolescentei din Orko, construind credibil un tipar etnic mix (actriţă româncă joacă un personaj de etnie romă şi expresie maghiară). „Sfîntul“ lui Sebastian Marina este un tip complex, angoasat, dominat de pasiunea pentru fotografie, transformată într-o pasiune pentru oameni. Fatma Mohamed joacă mai multe personaje, printre care două ţigănci – diferite tipologic, una ruptă parcă din poveştile magice ale lui Mircea Eliade (şi care permite actriţei să-şi arate expresivitatea corporală cu ajutorul coregrafei Andreea Duţă), alta prototip social desprins din realitatea cotidiană – şi un personaj caricatural, administratoarea blocului. Ca soţie a „sfîntului“, Elena Popa creionează un personaj în continuu declin, care pierde bucuria de a trăi, inundat de problemele practice. E o formă demonstrativă a efectului distrugător al sărăciei asupra psihicului uman. Mai multe personaje sînt jucate de doi actori de la Tîrgu Secuiesc – Fekete Zsolt (haios în rolul unui poliţişt român) şi Gulácsi Zsuzsanna (excelentă în rolul unui băieţel de 7 ani, actriţă cu reale abilităţi comice şi dramatice, pe care am remarcat-o în prima variantă a Florilor de mină de Csaba Székely). Ion Fiscuteanu Jr. este un MC magician (Stăpînul mingilor), Daniel Rizea portretizează un afacerist local fără scrupule, iar Camelia Paraschiv trece cu rapiditate prin mai multe roluri. La saxofon, Éltes Áron dă rotunjime poveştii şi pune accentele, comice sau tragice, pe o poveste despre oameni şi sfinţi.
Jocul este în mare parte dinamic (există doar cîteva momente care trenează, în special momentul umbrelor) şi comic într-un mod surprinzător. Imnul României cîntat în maghiară, şi cel secuiesc – în română reprezintă o mostră delicioasă de umor, care loveşte în obsesiile etnice ale unora şi altora. Dar dincolo de simboluri sînt oamenii, şi spectacolul demonstrează că există şanse ca omul să devină mai important decît etnia.
Sfîntul din Sfîntu Gheorghe este un spectacol optimist, chiar dacă spune poveşti triste. Există aici o speranţă în umanitatea care trece dincolo de orgolii şi politică. Speranţa că sfinţii se pot întîlni pe stradă.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: V. Iordan