O reiterare

30 octombrie 2010   ARTE PERFORMATIVE

Aşa cum promisesem (ameninţasem?) în numărul trecut, revin asupra Festivalului Internaţional „100, 1.000, 1.000.000 de poveşti“, organizat de Teatrul pentru Copii şi Tineret „Ion Creangă“ şi desfăşurat în Capitală la începutul acestei luni. Ce sens are asta?, ar putea întreba cineva, din moment ce povestea (!) s-a încheiat şi din moment ce sînt în plină atenţie a mediilor (mă rog, vorba vine), chiar acum, alte festivaluri, dedicate spectacolelor (şi oamenilor) „mari“ şi aflate pe punctul de a începe ori de a se termina în glorie. Sensul există – şi nu e unul tocmai pozitiv. Exact din acest motiv insist. 

Festivalul de la „Creangă“ a reiterat, pentru mine, un episod foarte dezagreabil (e un cuvînt uşurel), care s-a petrecut în urmă cu trei ani, cînd am făcut parte pentru prima dată din juriul – internaţional – al reuniunii. După ce asistaseră la cîteva dintre reprezentaţiile oferite copiilor de teatrele de profil româneşti, colegii din „completul de judecată“ (un italian, o irlandeză şi un senegalez) începuseră să-mi evite privirea şi să manifeste, în discuţiile pe teme profesionale, o reţinere şi chiar un vag dispreţ pe care, iniţial, nu le aveau; dimpotrivă, toţi inauguraseră relaţia cu mine (şi nu numai cu mine, ci şi cu diverşi alţi festivalieri băştinaşi) prin călduroase declaraţii de admiraţie la adresa teatrului românesc, pe care îl cunoscuseră într-un fel sau altul de-a lungul anilor, despre care auziseră, citiseră ş.a.m.d. şi cu care abia aşteptau să intre în contact direct, fie şi prin (sau mai ales prin) produsele sale destinate celor mai tineri spectatori. Pe măsură însă ce produsele respective se acumulau, răceala lor creştea – şi, în aceeaşi măsură, stînjeneala lor. Şi a mea. E o experienţă interesantă să priveşti realitatea familiară prin ochii cuiva neobişnuit cu ea. Nu era vorba neapărat despre diferenţele calitative dintre spectacolele autohtone şi celelalte (uneori, din punct de vedere strict tehnic, „noi“ eram net superiori „străinilor“), ci despre ideologia şi, în general, tonalitatea expresivă a montărilor realizate pe solul naţional. Începînd de la alegerea textelor (exclusiv poveşti zise clasice, pe cînd oaspeţii aduceau preponderent scenarii originale sau dramatizări ale unor capodopere literare – nu pot să uit un superb spectacol rusesc după Kaştanka lui Cehov), continuînd cu stilul regizoral-scenografic (pompos, încărcat, ba chiar de-a dreptul îmbîcsit, în contrast cu simplitatea şi discreţia „rivalilor“) şi terminînd cu maniera de joc (zgomotoasă, neîngrijită, la limita vulgarităţii sau, în cazurile grave, dincolo de ea, spre deosebire de sinceritatea şi căldura artiştilor sosiţi din alte ţări), imaginea teatrului românesc compusă pentru uzul spectatorilor – şi cetăţenilor – noştri de mîine vorbea despre haos, delăsare, aroganţă, suficienţă, nepăsare, îngălare, mizerie sufletească. Imaginea aceasta a revenit, agravată, acum. 

Probabil că noi nu ne mai dăm seama de felul cum arată, cu adevărat, societatea pe care o clădim zilnic şi pe care o regăsim – rezumată, concentrată, esenţializată – în spectacolul de teatru. Nu mai vedem murdăria fizică şi spirituală din jur, nu ne mai auzim glasurile – răstite, arţăgoase, agresive – şi vorbele pe care ni le adresăm unii altora şi pe care nu le schimbăm (nici glasurile şi, din ce în ce mai des, nici vorbele) pentru a ne adresa copiilor. Ni se pare inteligent, amuzant şi plin de duh să imităm – în derîdere, chipurile – stilul şi tonul unor subproduse televizate şi să servim această pretinsă parodie micilor făpturi pentru care graniţa dintre adevăr şi ficţiune este adeseori inexistentă. Şi, în loc să ne îngrozească, reacţia cvasiisterică a sălii pline de copii care, la stingerea luminilor sau la ivirea pe scenă a unui personaj nou, urlă sau scandează ca la mitinguri – încurajaţi (am văzut cu ochii mei!) de „educatorii“ şi „profesorii“ ce-i însoţesc la teatru – ni se pare, probabil, un semn de energie şi de vitalitate a naţiei. 

Desigur, festivalul de la „Creangă“ nu a oferit decît ocazia de punere în vitrină, aşa zicînd, a maladiei grave de care este atins teatrul pentru copii – doar el? – din România. Sigur că ignorarea ei ar fi comodă, iar întrebarea (plină de bun-simţ, fireşte) „Şi ce putem face noi?“ extrem de reconfortantă. Chiar, ce putem face noi? De fapt, cine sîntem noi? (Urmaşii Romei!) Identificarea răului, se zice, este, totuşi, primul pas către combaterea lui – măcar în faşă...  

Alice Georgescu este critic de teatru.

Mai multe