O moștenire de familie: „vina” de a fi fată

● Gen, roz de Mihaela Michailov. Cu: Teo Dincă, Oana Jipa, Nicoleta Lefter, Maria Sgârcitu. Regia: Luiza Mihăilescu. Scenografia: Ruxandra Manole. Coregrafia: Maria-Luiza Dimulescu. Muzica: Maria Sgârcitu. Lighting design: Radu Apostol. Centrul Educațional de Teatru Replika.

Cu o zi înainte de 8 martie, în ultima seară în care teatrele au fost deschise în București înainte de reinstaurarea restricțiilor sanitare, la Centrul Educațional de Teatru Replika a fost o premieră. Gen, roz este un poem performativ de Mihaela Michailov, în regia Luizei Mihăilescu, adresat adolescenților (nu doar fete) și care sabotează festivismul artificial al „lunii femeilor”. Florilor, cadourilor, cuvintelor „frumoase” și atitudinii curtenitoare față de femei în fiecare martie li se opune un spectacol tăios ca un bisturiu și fragil ca un fluture, care dezvăluie uriașul arsenal de misoginie pe care stereotipurile de gen, revelate în această perioadă în varianta lor inofensivă, îl conțin. Gen, roz integrează în poem fractura dintre rolurile de gen, hărțuire, violență domestică, abuz și viol în familie și în afara ei, sarcini/avort în cazul minorelor, dar și modul în care societatea răspunde acestor probleme. Sînt inventariate rateurile instituțiilor statului în ocrotirea victimelor agresiunilor și eșuarea mentalității oficiale într-o atitudine stigmatizatoare la adresa acestora prin poziționarea în favoarea agresorilor și a discriminării de gen. Lipsa condamnării violatorilor unor victime minore pe motiv de consimțămînt al acestora din urmă, lăsarea în libertate, eventual chiar în același domiciliu cu victimele, a unor agresori domestici, respingerea plîngerilor privind abuzul din partea partenerului sau refuzul instituțiilor de a ajuta femeile bătute de soți sînt situații specifice unui misoginism internalizat la nivelul statului. Fiecare referință generală de acest fel din text trimite la cazuri concrete care au ajuns în atenția publică (precum cazul Caracal, fata incendiată de hărțuitorul lăsat în libertate, fetițe de 11-12 ani considerate vinovate de provocarea propriului viol sau că au avut relații sexuale consensuale etc.), fără însă a le investiga documentar. Căci textul Mihaelei Michailov prezintă latura afectiv-psihologică a statisticilor și cazuisticii, arată cum este deformată identitatea unei fete de violența de gen, cum banalizarea abuzului îi cangrenează existența. „În țara în care te-ai născut,/ agresorul e mînă în mînă cu judecătorul. / Și cînd agresorul zice: / că tu, tu l-ai provocat, / pentru că tu, tu aveai un șort prea scurt, / pentru că tu, tu purtai o fustiță instigatoare, / judecătorul zice și el: / «E relevant cu ce se îmbracă fetița. / De ce n-a fost atentă fetița cu fustița? / Fetița, fetița e vinovată!» / Și toți rînjesc sfidător și urlă amenințător! / Haită de violență statală! / Haită de violență educațională! / E vinovată fetița!”.

Insert: pe 4 martie, la Berlinală, Ursul de Aur pentru Cel mai bun scurtmetraj a fost acordat documentarului Nanu Tudor, regizat de Olga Lucovnicova (Republica Moldova), în care artista își înfruntă unchiul care a abuzat-o în copilărie. Într-un interviu pentru cotidianul Libertatea, regizoarea spune că a crescut într-o lume în care „tema abuzului asupra copiilor era tabu”.

Poemul Mihaelei Michailov nu se rezumă să identifice elementele care generează misoginia și abuzul asupra femeilor, ci le conectează și revelează modul în care ele se coagulează într-un țesut social toxic, susținut și de femei și care se transmite intergenerațional, în familie. „Bunica mi-a spus într-o zi: / «Bărbatul trebuie să fie puțin mai frumos ca dracul! / Și dacă nu te bate, e om bun». / Pe bunica ta, bărbatul n-a bătut-o. / Mă uitam la bunicul dimineața și voiam să-l întreb: ești mai frumos ca dracul? / Dar nu-l întrebam. / Uneori urla. Din nimic. / Uneori spărgea. Din nimic. / Uneori mi-era frică de furia lui cățărătoare. / S-a tăcut și s-a dat mai departe / TĂCEREA. / Bunica i-a spus mamei mele: / «Fă-te că nu vezi, nu răspunde, nu riposta!» / Și mama n-a răspuns. / Și mama n-a ripostat”. Prin vocea unei naratoare adolescente, poemul ia forma unei declarații de sororitate pentru toate femeile în devenire.

Un text poetic este dificil de redat scenic pentru că teatralitatea lui se construiește într-un alt tip de paradigmă decît a unuia dramatic. Regizoarea Luiza Mihăilescu pare să fi riscat cu acest text, doar că tînăra artistă, care face un masterat la Royal Holloway University of London sub conducerea lui Katie Mitchell (Miss Julie în FNT 2018, Orlando și fabulosul Anatomia unei sinucideri, ambele prezentate online în timpul carantinei globale), ține bine în mînă instrumentele unui discurs scenic performativ. Pe scenă sînt delimitate două spații, unul domestic, cu trei capsule în care se derulează, pe mutește, viața casnică a femeilor, și altul gol, în care adolescentele își verbalizează emoțiile. Regizoarea creează o lume stratificată generațional, un creuzet în care feminitatea se dezvoltă printre ghimpi de interdicții, fără cuvinte. Bunica (Nicoleta Lefter) împletește și tace, transmițînd reflexele vinei și îndurării și împărțind îmbrățișări compensatorii, mama (Maria Sgârcitu, de la ea vine muzica) are gesturi scurte și autoritare, cu aceleași automatisme ale rușinii și tăcerii, însă vorbește atunci cînd se eliberează, iar fetița, despicată în două (Teo Dincă, Oana Jipa), singură cu „imperfecțiunile” ei de femeie în formare, e și tăcere, și cuvînt. În timp ce universul familial se derulează în fundal, în spațiul gol din prim-plan, fetița este prima din familia ei care își face curaj să ridice vocea. Gen, roz e un spectacol care ar trebui văzut și dezbătut cu toate adolescentele. Ca să învețe să nu mai tacă.

La nivel global, una din trei femei, adică aproximativ 736 de milioane, a fost victima violenței fizice sau sexuale și una din patru tinere între 15 și 24 ani a fost victima violenței partenerului (studiu OMS, 2021). În Uniunea Europeană, 110 milioane de persoane sînt victimele hărţuirii în fiecare an (studiu al Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale ale UE, 2021). În România, o treime dintre tinere sînt hărțuite, inclusiv în universități (studiu al Grupului „Iniţiativa acţionăm pentru siguranţă în universităţi“ şi Centrului FILIA, 2021). A fi fată nu ar trebui să fie o vină pentru care să fii pedepsită.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Elena Găgeanu