O lună la Paris

Tînăr fiind, descopeream o piesă a lui Turgheniev cu un climat precursor cehovian: O lună la ţară. Nu m-a lăsat indiferent, dar ea mi s-a revelat cu adevărat cînd, la Sibiu, Andriy Zholdak a transformat-o într-un voiaj suprarealist a cărui dezordine poetică m-a imobilizat într-un fotoliu din care nu m am ridicat ore întregi… Nu-mi amintesc ce am văzut, dar îmi amintesc voiajul. Zilele trecute, amintirea piesei s-a actualizat şi titlul ei mi s-a impus ca o experienţă biografică, O lună la Paris, cu rătăcirile şi descoperirile ei. Marcat de un doliu, m-am „refugiat“ în exteriorul casei, căci interiorul purta stigmatele singurătăţii şi aerul îmi era, mai mult ca oricînd, necesar. Expoziţii, spectacole, prea puţine cărţi – am practicat o inepuizabilă „artă a fugii“.

În prima zi am putut profita de finalul retrospectivei consacrate lui Fernand Khnopff, pictor simbolist flamand, pasionat de figuri mitologice şi de mituri antice. Pictor care şi-a petrecut viaţa pictîndu-şi cel mai adesea sora, văzută ca o vestală de interior, sublimă şi aeriană. Apariţie mereu în veştminte albe, prezenţă virginală, asimilabilă, şi ea, unui personaj cehovian, poate Irinei din Trei surori. Ca un ecou îi răspunde acum splendida retrospectivă Vilhelm Hammershøi, artist danez descoperit printr-un hazard acum două decenii şi căruia i-am consacrat paginile, cred, cele mai reuşite din cartea mea Uşa, o geografie intimă. Obsesional, asemeni lui Khnopff, el şi-a constituit de astă dată un motiv unic din soţia sa, protagonista casei, plasată pe fondul uşilor imaculate. Ea nu e o captivă, ci doar o prizonieră care şi-a acceptat destinul. O linişte supremă o defineşte şi un acord pacific se instalează. Pictorul danez s-a refugiat în intimitatea femeii fără copii, tot astfel cum pictorul flamand s-a dedicat surorii sale. Khnopff şi Hammershøi aparţin aceleiaşi familii.

Coincidenţa acestei înrudiri care mi se revela printr-un hazard îmi dezvăluia existenţa unei alte posturi faţă de lume decît cea a impresioniştilor care fac gloria Franţei la sfîrşitul de secol XIX. Ei deschid uşile, se amuză pe malul apei, admiră marea şi apusurile de soare, se revoltă faţă de academismul epocii făcînd din aerul liber vocaţia unei generaţii în expansiune vitală. Ei părăsesc adăpostul atelierului sau siguranța spaţiului privat. Dorinţa irepresibilă de a trăi clipa îi uneşte. Văzîndu-i pe cei doi pictori expuşi la Paris le intuiesc proiectul, complet opus, de a se înscrie în durată, în imobil şi imuabil. Ei rezistă febrei impresioniste pentru a adopta postura contrară, simbolistă. Clipa trece, simbolul persistă. Opoziţie brusc percepută.

În această „lună la Paris“ mi s-a propus să particip la lansarea volumului de corespondenţă între Matisse şi Pallady, publicat de Doina Lemny. „Bluza românească“ pare să fie motivul, acest „cadou“ care satisfăcea o adevărată pasiune a lui Matisse capătă un sens generic, căci el colecţionase deja numeroase bluze din Balcani. Pentru dezbaterea de la Salonul Cărţii am citit cu atenţie această corespondenţă trunchiată, căci dacă mesajele lui Pallady au fost păstrate, cele ale lui Matisse s-au rătăcit şi au dispărut. Graţie schimburilor epistolare se manifestă o relaţie amicală animată de comentarii şi decepţii, din partea lui Pallady, mai ales cînd Matisse nu-i comentează operele prezentate, dar şi de momente senine petrecute împreună la Nisa sau de dialoguri estetice, pînă cînd Pallady părăseşte Franţa pentru a organiza retrospectiva de la Bucureşti şi nu mai poate reveni căci războiul se declarase şi viza îi e refuzată. El se refugiază într-un hotel – ciudată coincidență! – numit „Paris“, de unde îi trimite cărţi poştale prietenului şi îi solicită veşti „de là-bas“, de acolo, din Parisul inaccesibil pe care nu l numeşte. Pallady pare a fi prizonierul unei utopii retrospective asemeni surorilor lui Cehov care visează revenirea la Moscova. „Parisul“ e Moscova acestui exilat în propria ţară.

Graţie unei prietene devenită directoare a celebrului muzeu Orangerie, am luat drumul expoziţiilor, iar acolo, pentru prima oară, mi s-a revelat puterea unei mişcări celebre, dar ale cărei realizări au circulat puțin: Der Blaue Reiter (Călărețul albastru). Cei doi iniţiatori ai săi sînt August Macke şi Franz Marc. Tablourile te atrag prin energie, dar nu cea a pictorilor -„fauves“, sălbatici, ci aceea a unor animatori ai relaţiilor vitale, generoase cu lumea şi natura. Ei par să fi integrat gustul pentru libertate al impresioniștilor, dar refuzînd pasiunea lor pentru fugitiv şi efemer. Şi unul, şi celălalt își afirmă o încredere în real confirmată prin puternice tensiuni cromatice şi prin compoziţii vaste. Macke şi Marc, artişti ai luminii subiective care vor muri în plină tinereţe pe cîmpurile Europei năruite de conflictul Primului Război Mondial. Lor le va succeda acea expresie sfîşietoare a înfrîngerii şi a disperării germane care este expresionismul.

În această „lună la Paris“, teatrul – o agreabilă surpriză – şi-a depăşit indolenţa din ultimul timp. Şi-a reînviat puterile care îi confirmă seducţia şi ne invită la „iubire“, făcîndu-ne să abandonăm atît de frecventa „neiubire“. Ivo Van Hove adaptează un roman flamand de Louis Couperus, The Hidden Force, ce restituie destinele unor personaje de colonialişti din Java ai vechiului imperiu olandez. Intensitatea pasiunilor şi violenţa rupturilor se desfășoară într-un spaţiu vast, deschis, îmbibat de apa ce musteşte dedesubtul parchetului sau cade abundent sub formă de ploaie, într-o lume umedă. O lume însă ameninţată de indigenii din afară unde, brusc, geamurile sînt sparte, o oglindă explodează, dar – victorie a teatrului ce nu se limitează la cuvinte şi situaţii – intervine o soluţie metaforică memorabilă: eroina spectacolului face un duş al cărui jet puternic îi biciuieşte violent corpul gol pentru ca apoi apa să se preschimbe brutal în sînge. Revoluţia începuse… Atunci, din nou, am înţeles că teatrul dispune de resurse proprii, unice, care îl justifică pe deplin.

Krzysztof Warlikowski şi Malgorzata Szczesniak semnează o triumfală reprezentaţie cu Lady Macbeth din -Mzensk de Șostakovici. Aici, erotismul care duce la asasinat şi la ocnă atinge o intensitate extremă graţie corpurilor ce se înlănţuie sub ochii noştri, violului colectiv ce este săvîrșit într-un imens abator de către măcelari cu şorţuri însîngerate. Un moment din finalul primei părţi atinge o dimensiune mitică, unică: Katarina şi Serioja se dăruiesc unei relaţii sexuale în care fuzionează ca două animale, dar această dimensiune, fără nimic degradant, se obţine doar graţie plasării celor doi amanţi pe un sol metalic luminat de razele unui astru nocturn. Apoi ei se despart şi, separaţi unul de altul, sfîrşesc într-o însingurare absolută ce le anunţă destinul viitor. Această scenă primitivă părea a se fi petrecut la începutul lumii, actul sexual primordial.

Datorită unei vizite rapide la Bucureşti am putut vedea Richard al III-lea, spectacol de Andrei Şerban şi Dana Dima. Şi aici a intervenit o a treia pecete indelebilă depusă pe ochiul spectatorului ce sînt. După suita de aventuri a regelui „stalinist“, el eşuează într-o trapă care îl absoarbe şi de acolo, în pragul sfîrşitului, urlă: „Un regat pentru un cal“. Impactul celebrei replici atinge aici maxima putere explozivă: scrisă pentru teatru, teatrul o exaltă. Un apel înaintea sfîrşitului!

Această lună la Paris debuta cu o nouă vizită la expoziţia organizată de Mircea Cantor în cadrul sezonului Franţa-România, şi acolo el îmi explica sensul unei lucrări intitulate Zidul fără frontiere, zidul ridicat azi între ţări datorită fotografiilor şi amprentelor digitale înregistrate la ghişeele aeroporturilor. Un zid construit din propriul nostru corp. Şi apoi, în ultima zi, expoziţia dedicată Lunii la Grand Palais se deschidea cu o instalaţie tot a lui Mircea Cantor, unde revedeam amprenta piciorului primului astronaut care a călcat pe solul selenar. Şi atunci mi-am amintit noaptea de la Mamaia cînd, acum cincizeci de ani, am stat treaz pentru a asista la aselenizarea lui Armstrong, în timp ce prietena mea se culcase liniștită. Poate ea avea dreptate…

O lună la Paris. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).