O întoarcere

În ultimii zeci de ani am călătorit în mai toate capitalele și orașele din Europa, Statele Unite, precum și din Japonia și China. În mod curios, însă, fiecare revenire la Timișoara „mea“ îmi produce un sentiment cu totul aparte, de emoție și profund. De parcă ar fi o revenire la ceea ce este normalitatea. La fel a fost și în aceste cîteva zile în care am fost „acasă“ pentru o întîlnire la fosta mea Universitate „Politehnică“, de unde am fost izgonit în 1957. M-am bucurat să particip la sărbătorirea a 100 de ani de la înființarea instituției.

În plimbările mele singuratice pe vechile meleaguri continuu să mă mir de prezența dominantă a edificiilor bancare și a nenumăratelor restaurante cu meniuri de toate soiurile, de la chinezești la falafel și la cele italienești, dar unul cu mîncare autohtonă este greu de găsit. Pizzele de toate felurile, dar toate cam cu același gust, au înfrînt definitiv ciorbele și sarmalele. Mărturisesc că asta mă doare și mă deprimă, ca și dispariția porumbului fiert cu „sare extra“ ce se găsea pe vremea mea la orice colț de stradă. Dar dominanta clădire a Operei care găzduiește și Teatrul, vizavi de splendida Catedrală Mitropolitană, mai există, ca și Teatrul Național care și-a construit în incinta fostului „Bastion de apărare“ o a doua sală foarte bine amenajată.

Zilele prezenței mele în Timișoara au coincis cu ultimele zile ale Festivalului Dramaturgiei Românești – „FDR“ (cît de mult iubim prescurtările de toate felurile și în toate domeniile!). Am vizionat, în Sala Teatrului și în noua clădire numită „Sala 2“, teoretic, patru spectacole. Practic, a fost doar unul care merită să fie numit cu adevărat spectacol de teatru: Pescărușul lui Cehov, în reușita regie a lui Andrei Șerban. Producția venită în urbea mea de la Unteatru din București propune o citire modernă a textului, dar este foarte bine făcută și excelent distribuită într-un parcurs de două ore fără pauză. Poate doar textul adăugat de regizor la sfîrșitul spectacolului poate fi socotit inutil și, într-o oarecare măsură, cam strică finalul bunului spectacol. Doctorul Cehov, totuși, nu are nevoie nici de adăugirile, nici de explicațiile celor care îi regizează piesele și cu atît mai puțin de ceea ce aș numi „lozinci de înțelegere“.

Însă Feminin de Elise Wilk, în regia lui Eugen Jebeleanu, transportată de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, nu se poate numi un spectacol de teatru. Oricît de moderni și actuali am fi, totuși, de la vechii greci încoace, un spectacol de teatru are la bază o dramaturgie, o poveste, prin care autorul spune tot ceea ce dorește să ne spună. În Feminin apar șase – sau au fost oare mai multe? – actrițe care redau părerile lor personale de pe urma vieții trăite, de la minore la adulte, fiind tot timpul hărțuite și maltratate de sexul masculin. Actrițele, toate cu microfoane la ureche, strigă, urlă și cîntă o oră și jumătate, acompaniate de un fel de muzică în general asurzitoare și extrem de deranjantă, care îngreunează înțelegerea textului care, oricum, este mai mult urlat decît vorbit, fără să poată oferi textului vreo semnificație aparte. Textul repetă în principiu aceeași temă, hărțuirea femeii, și exaltă, printre altele, frumusețea legăturii lesbiene, dar care, nici ea, nu este o salvare a genului însuși.  Temele sociale contemporane au fost și sînt dintotdeauna însuși conținutul unei piese de teatru, dar simpla redare a ceea ce știm și aflăm prin toate mediile de comunicare nu este încă o piesă de teatru. După primele cîteva minute, publicul înțelege mesajul social, care bineînțeles are importanța lui, dar dacă totul se oprește la acest gen de mesaj, rămînem la o simplă comunicare și nu ajungem la arta teatrală.

Despre oameni și cartofi, textul și regia Radu Afrim, jucată într-o sală arhiplină cu tineri, este excepțional făcută, folosind mijloace specifice filmului, cu un text liric, de toată frumusețea, tradus foarte bine și în engleză. Este repovestirea în cheie teatrală a tragediei de acum cam zece ani de la Sfîntu Gheorghe, cînd un tractor care se întorcea după culesul cartofilor a fost lovit de un tren pe trecerea peste calea ferată – accident soldat cu cinci morți. Mama și bunica celor două fete ucise vorbesc despre cele întîmplate, intervievate de actori. Victimele accidentului sînt unguri de origine romă. Copii minori, rude ale victimelor, cîntă și dansează cam interminabil, fredonînd în limba lor, cu traducere pe ecran, făcîndu-ne să-i simpatizăm, să fim solidari cu ei, cu trista lor soartă. Deci, cu toată dibăcia regizorală a lui Radu Afrim, a rezultat un fel de documentar bine scris și emoționant redat, dar, iarăși, nicidecum o piesă de teatru.

Și, în sfîrșit, al treilea așa-zis spectacol de teatru s-a numit Experimentul P., de Radu Dragomirescu, venit de la Teatrul „Alexandru Davila“ din Pitești. Cum era de așteptat, este vorba despre probabil cel mai odios penitenciar politic din România comunistă, cel de la Pitești, și despre toate ororile acestuia. Se urlă și se strigă, împreună cu o gălăgie pretins muzicală, din toate puterile, repetîndu-se aceleași fraze cunoscute din interogatorii, timp de două ore ce par interminabile. E de neînțeles de ce un regizor de talia lui Alexander Hausvater a putut regiza astfel. Am făcut ceea ce nicicînd nu fac: am plecat de la teatru în timpul reprezentației, chinuit și enervat pentru ora pierdută din viață.

Știu că acest fel de „teatru“ este considerat modern de unii, inclusiv de unii jurnaliști-critici. Dar eu găsesc că este doar un diletantism distrugător, care îndepărtează spectatorul de toată bogăția, profunzimea și arta a ceea ce a fost și este această minune a istoriei omenirii numită teatru. Sper că această „modă“ va fi trecătoare prin eterna noastră perioadă de tranziție și că, pînă la proxima mea revenire în orașul natal, va dispărea, ca și falsa diversitate a pizzelor.

Foto: wikimedia commons