O demonstraţie

23 septembrie 2010   ARTE PERFORMATIVE

Miercuri, 15 septembrie (dată care, indiferent de fluctuaţiile – ca să mă exprim elegant – învăţămîntului românesc din ultimii ani, continuă să aibă un ecou special în amintirea mea şi, cu siguranţă, a multor altora), miercuri, 15 septembrie, aşadar, Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a anunţat deschiderea noii stagiuni printr-o conferinţă de presă. Lucru obişnuit, altminteri. Mai puţin obişnuit a fost felul cum s-a desfăşurat această conferinţă de presă; meniul ei, ca să zic aşa. Un meniu care mie mi-a îndestulat nu doar agenda cronicărească, ci şi o foame un pic mai veche şi, cumva, aproape uitată. Dar să o luăm pe îndelete – vorbă ce n-are nimic de-a face cu mult mai răspînditul, astăzi, delete. Ba chiar dimpotrivă. 

Mai întîi, trebuie să precizez că, lucrînd eu „cu carte de muncă“ (nici o legătură cu munca de carte) la pomenita instituţie, unde mă ocup de Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“, evit în general să vorbesc, adică să scriu, despre activităţile şi, mai ales, despre spectacolele acesteia, ca să nu generez vreun „conflict de interese“. În locul şi momentul unde trăim, ar fi păcat ca o astfel de ticăloasă acţiune întreprinsă în aria culturii să strice puritatea desăvîrşită a aerului şi a apelor geo-climatic(e), politic(e), economic(e), social(e) şi moral(e) pe care îl respirăm şi în care ne scăldăm cu toţii. Pe de altă parte, nu e corect nici să-i privez pe cititorii dilematici de informaţii despre „prima scenă a ţării“. De astă dată ar fi fost chiar urît să o fac. 

Miercuri, 15 septembrie, ziariştilor adunaţi în marea sală principală a TNB (1135 de locuri) li s-a vorbit mai întîi, de către directorul general Ion Caramitru şi de către directorul artistic Ilinca Tomoroveanu, despre: lucrările de reconstrucţie a clădirii, ce vor începe în această toamnă şi se vor sfîrşi (cu voia lui Dumnezeu, a constructorilor şi a altor factori de decizie la fel de greu influenţabili) în 2012 (anul făgăduielilor mayaşe – hm!), programul repertorial şi regizorii chemaţi să-l concretizeze, dificultăţile teatrului în contextul crizei şi crizelor ce-i afectează pe cetăţenii României, speranţele artiştilor în puterea artei lor de a trece peste obstacole conjuncturale. Le-a fost arătată imensa scenă proaspăt refăcută, cu un lemn special, adus din străinătate cu eforturi şi cheltuială. Au fost invitaţi să pipăie o bucată frumos strunjită din acest lemn şi, ca un fel de botez sui generis al punţii superioare a „navei-amiral a teatrului românesc“, cum poetic a definit cineva, cîndva, Naţionalul bucureştean, să-şi pună semnătura asupra ei. Apoi, Adriana Popescu, „Şef Serviciu gradul II – Serviciul Strategii Culturale, Comunicare şi Relaţii Publice“, cum sună titulatura birocratică a muncii inteligente şi eficiente pe care o depune ea la TNB după întoarcerea în ţară (a fost pînă nu demult directoarea Institutului Cultural Român de la Berlin), a anunţat auditoriul că, în chip de ilustrare a performanţelor acestei scene aproape neverosimile, avînd dimensiunile unui teren de fotbal, tehnicienii teatrului ne vor oferi o scurtă demonstraţie practică. S-au stins luminile în sală. A bătut gongul, de trei ori. Marea cortină s-a deschis. 

De cîte ori ne-am mai adus aminte, în ultimii ani, că teatrul este un tărîm al iluziei – al iluziei construite şi controlate? De cîte ori ne-am mai întors, printre filosofările adînci, convenţiile încremenite, experimentele scandaloase şi amuzamentele uşurele (care îşi au şi ele raţiunea de a fi, din moment ce există...), la curiozitatea genuină a copilului care desface ambalajul darurilor, neştiind ce o să găsească dincolo de el, la uimirea şi fericirea lui curată în faţa surprizei? De cîte ori ne-am mai întîlnit, la teatru, cu miracolele teatrului, cu nesfîrşita lui putinţă de a face să pară, cu incomparabila lui forţă de a naşte, sub ochii noştri, o lume din nimic, pentru a o distruge apoi, blînd şi liniştit, ca să nască o alta? Şi de cîte ori ne gîndim că în lumea noastră, de dincoace, trăiesc oameni pentru care cel mai important lucru din toate lumile este să ne facă pe noi să credem, pentru două-trei ore, că ei sînt altcineva şi că, împreună cu noi, trăiesc altundeva, altcîndva, altcumva? În timp ce, pe acordurile muzicii gîndite de regizorul tehnic Vlad Stănescu (inspiratul „tată“ al acestui inedit spectacol), trapele, sufitele, ştăngile, turnantele, reflectoarele, filtrele şi toate celelalte ingrediente misterioase ale poţiunii magice pe care ne-o serveşte, seară de seară, teatrul se mişcau cu o viaţă, parcă, autonomă, coborau, se înălţau, înaintau şi se retrăgeau într-o alunecare tăcută, m-am pomenit deodată cu lacrimi în ochi. Erau lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă: bucurie că, măcar din cînd în cînd, insula lui Prospero se arată din ceaţă, şi recunoştinţă că soarta, întîmplarea sau cine ştie cine sau ce m-a făcut să ajung şi eu acolo. Şi mi-am dat seama, brusc, ce noroc extraordinar am. Sau ce ghinion.  

Alice Georgescu este critic de teatru.

Mai multe