"Nu pot face teatru decît desconstruind convenţiile" - interviu cu Jerry KILLICK
Este cunoscut publicului din România ca actor al importantei companii britanice Forced Entertainment, precum şi ca protagonist al unor creaţii semnate de Wim Vandekeybus, ca, de exemplu, filmul Monkey Sandwich sau spectacolul Booty Looting. Spectatorii din Bucureşti l-au putut vedea pe Jerry Killick alături de artiştii din Booty Looting, prezentat în cadrul eXplore Dance and Performance Festival, organizat de Asociaţia 4Culture.
Este a doua oară cînd jucaţi în România, aţi fost anul trecut la Timişoara, cu celebra companie Forced Entertainment...
Lucrez de mai bine de zece ani cu Forced Entertainment, iar acum, întrucît colaborez cu Wim Vandekeybus, am şansa de a reveni cu tipuri diferite de creaţie şi pot să prezint publicului contexte artistice diferite. Cînd faci lucruri distincte, realizezi că „a juca“ nu înseamnă numai o ipostază sau alta, iar aceasta poate fi într-adevăr o experienţă eliberatoare.
Este, de asemenea, a doua oară cînd publicul din Bucureşti vă poate vedea într-o creaţie a lui Wim Vandekeybus, prima oară a fost în urmă cu doi ani, tot la eXplore Dance Festival, dar atunci v-am putut vedea pe un ecran, pentru că jucaţi în filmul Monkey Sandwich – parte din spectacolul omonim. Acum v-am putut vedea pe scenă în Booty Looting, cea mai recentă creaţie a lui Wim Vandekeybus... Atunci eraţi prezent în alt mod...
Cele două experienţe sînt foarte diferite. În cazul filmului Monkey Sandwich, au fost zece zile de muncă intensă, dar rezultatul, produsul final este ceva cu care nu trebuie neapărat să trăiesc tot timpul. În ceea ce priveşte spectacolul Booty Looting, faptul că sîntem tot timpul „pe drum“ cu el ne dă şansa de a-l îmbunătăţi perpetuu. Avînd în vedere că spectacolul se repetă des, el ne pune în situaţia de a fi din ce în ce mai buni, iar pe mine personal mă ajută să descopăr lucruri noi, tot timpul. În cazul filmului, acest lucru nu e posibil, fiindcă nu mă mai pot întoarce în timp pentru a schimba ceva, nu poate fi modificat ceva ce e deja captiv în nişte cadre filmate. În cazul unui spectacol viu, poţi să revizitezi lumea care ia naştere din această repetiţie a actului artistic.
Booty Looting aruncă o lumină nouă asupra a ceea ce înseamnă a fi pe scenă, deconstruieşte ceea ce de obicei numim „natura teatrului“. În ce măsură este acest spectacol autobiografic şi cît de mult „jucaţi“ în contextul său?
Trebuie să recunosc că nu pot face teatru în alt mod decît deconstruind convenţiile sau conştientizînd puternic faptul că interpretez în faţa oamenilor. Nu pot să joc dacă ignor că sînt acolo, prezent, că mă aflu în faţa spectatorilor, că exist realmente pentru că ei sînt prezenţi la rîndul lor, iar în condiţiile acestei prezenţe nu mă pot afla într-o lume fictivă şi complet paralelă, nu există nici o cutie neagră, nici un fel de al patrulea zid. Fiind conştient că sînt tot timpul în faţa lor, pot descoperi straturi de realitate care cresc din actul de a juca pentru oamenii pentru care mă aflu acolo.
Care este contribuţia dumneavoastră la acest spectacol, în planul creaţiei?
Cînd lucrezi la acest mod, în acest tip de spectacol (aici este inclus şi ceea ce fac dansatorii), trebuie să urmezi anumite instrucţiuni şi să duci la îndeplinire nişte sarcini pe care ţi le dă regizorul, să le urmezi într-un mod personal, aşadar există libertate şi contribuţie personală, dar în contextul indicaţiilor şi al sarcinilor primite, pe care le poţi aborda într-un mod care ţi se pare interesant. Sînt multe poveşti care plutesc în aer în spectacol, există o mitologie care ne conţine şi pot, desigur, reacţiona la toate acestea conform structurii mele proprii, dar în cadrul a ceea ce îmi transmite Wim. De exemplu, există acea poveste a regizorului de film Georges Clouzot. Nu am văzut nimic creat de el, dar am urmărit cu atenţie documentarul despre filmul pe care nu l-a terminat niciodată, Infernul – unul dintre subiectele importante din Booty Looting. Mi-a plăcut foarte mult, mi-a sugerat anumite idei, iar cînd a trebuit să relaţionez ceea ce am văzut în documentar cu ceea ce se petrece pe scenă, să creez un text şi să integrez în el personajul fictiv Birgit Walter, am intrat adînc în povestea lui Georges Clouzot şi de aici a răsărit forma comună a celor două poveşti. Există o întreagă mitologie în jurul produselor artistice şi de aceea unele filme cu statut de making of sînt mult mai interesante chiar decît filmele şi devin chiar mai relevante pentru această funcţie a mitologiei, mai ales cînd ele sînt despre filme care nu au fost terminate vreodată – precum The Inferno sau Lost in La Mancha. Prin ele în jurul creaţiei se construieşte o mitologie care ajunge să eclipseze însăşi creaţia.
Sînt momente în spectacol cînd vă retrageţi pe margine, dar rămîneţi, în acelaşi timp, în context. Ce fel de spectator sînteţi atunci cînd vă retrageţi astfel?
Este interesant de observant că în filme, de exemplu, poţi să dispari adesea, în sensul că te poţi afla în afara cadrului. Desigur, poţi să faci asta şi în teatru, există culise în care poţi sta atunci cînd nu e „momentul tău“, dar mie mi se pare că acest tip de dispariţie seamănă cu o înşelătorie. O întrebare se naşte din acest mod de a sta deoparte uneori în Booty Looting: cum trebuie să te comporţi cînd nu eşti implicat în ceea ce se întîmplă pe scenă, cînd nu eşti direct confruntat cu atenţia publicului? Cel mai simplu răspuns ar suna cam aşa: pur şi simplu priveşti. Da, privesc, pur şi simplu, şi direcţionez cît mai multă atenţie posibilă spre ceea ce văd. Nu e ca şi cum aş juca un personaj. Simpla prezenţă de privitor deja transformă ceea ce se petrece pe scenă.
Cum relaţionaţi cu personajele pe care le interpretaţi, există o metodologie de construire a lor?
Sincer să fiu, nu am tendinţa de a juca personaje, prefer să încerc să fiu eu însumi.
Dar prin asta, nu sînteţi în pericolul de a intra în ficţiune dvs. înşivă?
A fi tu însuţi pe scenă înseamnă desigur abordarea unei persona. Nu relaţionez deloc cu toată povestea asta a creării personajului de tip stanislavskian. Pentru mine, combustibilul nu e dat de o ficţiune de fond, ci – aşa cum spuneam – de conştientizarea puternică a faptului că mă aflu în faţa oamenilor. Sînt tot timpul deschis să primesc ceea ce îmi poate oferi situaţia reală, ceea ce îmi dă prezenţa oamenilor care mă privesc, iar aceasta îmi permite să accesez emoţii. De obicei, acest tip de conştienţă face inutilă ficţiunea, pentru că situaţia reală – şi anume, a fi un actor care se află în faţa spectatorilor, expunerea, vulnerabilitatea de a fi privit tot timpul – generează destulă încărcătură dramatică, destule situaţii extreme sau emoţii.
Există un moment în Monkey Sandwich care mi-a fost redeşteptat în memorie de finalul spectacolului Booty Looting: momentul cînd regizorul îi cere unui actor „să o mănînce“ pe partenera de scenă, nu să joace, ci efectiv să o mănînce, iar asta generează revolta actorului care spune că toată viaţa lui a jucat, nu a fost ceea ce i s-a cerut… Furia de la finalul lui Booty Looting mi-a reamintit această scenă din film.
Cred că această furie se află în inima oricărui actor, pentru că există în scenă zbaterea pentru ceva real, dar în acelaşi timp universul scenic este fictiv şi se creează astfel tensiunea dintre ceea ce actorul vrea să facă (să fie real!) şi faptul că e doar un actor pe o scenă, într-o situaţie care nu e reală, aşadar se confruntă cu o misiune imposibilă. Prin urmare, furia este rezultatul acestei frustrări cauzate de imposibilitatea actorului de a fi real – cînd el este, de fapt, trecut în ficţiune de contextul în care apare.
Aveţi mituri personale?
Desigur, de exemplu, poveştile din Monkey Sandwich – în care vorbesc de modul în care mi-am pierdut degetul – au la bază mituri personale...
Eu v-am văzut prima dată la Bruxelles, într-un spectacol intitulat The Investment, un proiect pe care l-aţi construit împreună cu Davis Freeman. Ştiu că de curînd aţi lucrat cu Davis Freeman şi Kylie Walters la un alt proiect, Expanding Energy...
Lucrez de multă vreme cu Davis şi am dezvoltat împreună o anumită strategie de spectacol în ultimii ani, în sensul creării unui substrat politic clar, pentru că nu credem în încriptarea mesajelor politice. În schimb, căutăm să estompăm graniţa dintre ironie şi seriozitate, pentru că nu ne place ca spectatorii să gîndească la modul: a, OK, acum sînt ironici, deci ar trebui să rîdem! Ne place ca ei să reflecteze asupra a ce e ironic sau nu. Ceea ce Kylie şi cu mine facem în Expanding Energy este să venim în faţa spectatorilor îmbrăcaţi elegant, în costume şi să le vorbim despre o temă precum energia, ca şi cum am fi experţi reali (ceea ce am ajuns să fim întru cîtva după atîta muncă de cercetare). Vorbim despre subiecte precum petrolul, gazele naturale sau producerea energiei ca despre lucruri benefice, nu vorbim deloc despre mediu, nu menţionăm factorii regenerabili decît în măsura în care îi eliminăm explicit din lista subiectelor discutate, pentru că nu au puterea de a ne acoperi necesarul de energie. Timp de o oră, ţinem acest discurs în faţa unui public de teatru. Îi dăm uneori mici indicii despre faptul că nu sîntem reali, dar în cea mai mare parte a timpului acţionăm ca nişte experţi adevăraţi. Mai sînt implicat într-un proiect cu Davis: 7 Promises, care este jumătate acţiune, jumătate spectacol. Oferim vodcă tuturor celor care fac promisiuni selectate dintr-o listă sugerată de noi. Dar în primul rînd Davis şi cu mine ne asumăm anumite promisiuni pe care le respectăm, de exemplu, acum sînt în perioada în care respect promisiunea de a fi vegetarian timp de o lună. E un mod de a face ceva pentru mediul înconjurător, paşi mici care pot aduce anumite schimbări. De exemplu, dacă unii oameni nu mănîncă deloc carne o perioadă, asta contribuie la diminuarea efectelor poluării generate de industria de prelucrare a cărnii. Tot ce putem face este să investim încredere în aceşti oameni, să îi credem că îşi vor ţine promisiunile, nu îi supraveghem sub nici o formă.
De ce vodcă?
Pentru că producerea ei nu e atît de nocivă pentru mediu în raport cu efectele industriei cărnii, de exemplu. Aceasta din urmă e a doua în lume, în ierarhia nocivităţii. Pot să vă dau statistici credibile în acest sens, pentru fiecare tip de industrie.
Vorbind din nou despre persona, chiar şi în viaţa reală, în cotidian, trebuie să ne-o asumăm...
Da, desigur, dar ceea ce îmi place atît de mult la a fi actor e faptul că mă ajută să asum această persona pe scenă, fără să am nevoie să fac asta în altă parte, de aceea „rama“ aşezată în jurul contextului performativ are o funcţie foarte sănătoasă.
Vă regîndiţi adesea?
Acesta e un subiect legat strîns de faptul că actorii sînt fiinţe cu inimă tînără, ei rămîn cumva în zona copilăriei şi a adolescenţei... În sensul acesta, e interesant faptul că spectacolul Booty Looting se încheie cu dvs. jucîndu-vă cu un balon… Da, pentru că e clar că, după ce toată mitologia a fost eradicată, după ce toate poveştile au fost spuse, ceea ce îţi rămîne este acest lucru simplu, de bază, instinctul originar de copil...
Cum vi se pare Bucureştiul?
Foarte interesant, pentru că simt că acest oraş poate fi orice oraş, a fi aici înseamnă cumva a fi oriunde, iar limba este şi ea foarte interesantă, pare amalgam de nenumărate alte limbi. Bucureştiul dă senzaţia unui oraş real, a unui oraş în care oamenii trăiesc şi muncesc în realitate, nu ca în oraşele preponderant iconice, care păstrează aparenţa unor cutii drăguţe cu bomboane de ciocolată...
a consemnat Gina ŞERBĂNESCU
Foto: Danny Williams
Puteţi vedea o galerie foto din spectacol aici.
The english version of this interview is available here.