„Nu aş putea fi actor pe o insulă pustie” - interviu cu Lars EIDINGER

Lars Eidinger (n. 1976) este unul dintre cei mai în vogă actori europeni ai momentului. Interpretează rolul titular în spectacolul Hamlet regizat de celebrul Thomas Ostermeier la Teatrul Schaubühne din Berlin şi are rolul principal în filmul Alle Anderen (regia Maren Ade) care va rula în cadrul Festivalului Filmului European la Muzeul Taranului Roman, joi, 13 mai. Actorul german s-a aflat în România în turneu cu spectacolul Hamlet, în cadrul Festivalului Shakespeare 2010.

Cum vă construiţi rolurile: intuitiv sau raţional?

Mai degrabă raţional. Dar există şi roluri, precum Hamlet, care încep să fie construite în jurul unei intuiţii primordiale. Cînd Thomas Ostermeier mi-a propus să-l joc pe Hamlet, primul meu gînd a fost că acest personaj trebuie jucat ca şi cum ar avea sindromul Tourette. În jurul unei idei simple, a unei intuiţii construiesc structura personajului, bineînţeles în acord cu ideea regizorală. E una din modalităţile prin care îmi creez personajele. Uneori, acea idee care constituie punctul de pornire al construcţiei unui personaj poate dispărea pe parcursul repetiţiilor. În cazul lui Hamlet ea a rămas, iar în jurul ei a prins formă personajul.

Există totuşi o motivaţie mai adîncă a acestei intuiţii?

Logica acestui tip de interpretare e foarte clară pentru mine: o persoană care are sindromul Tourette poartă în ea o dorinţă incontrolabilă de a spune adevărul într-o formă verbală brutală. Tot ceea ce vine din subconştient este spus fără perdea, fără vreo tentă de camuflare şi într-un mod care şochează prin conotaţia violentă şi vulgară a cuvintelor rostite. Sindromul Tourette este în perfect acord cu nebunia „jucată” de prinţul Danemarcei. La început, sindromul Tourette este simulat de personaj în mod intenţionat, tocmai pentru că el reprezintă o cale de a spune adevărul printr-o formă de nebunie. Din spatele acestei măşti a nebuniei, Hamlet le aruncă celorlaţi în faţă adevărul cu care nu vor să fie confruntaţi. Pe parcurs, acest sindrom nu mai este simulat, el începe să pună stăpînire pe Hamlet, iar nebunia lui nu mai este o mască.

Cum îl definiţi pe acest Hamlet?

Intenţia lui Thomas Ostermeier a fost aceea de a crea un personaj care se delimita de imaginea tradiţională a lui Hamlet, de a modela un antierou care nu mai are nimic din imaginea frumoasă a prinţului Danemarcei. Acest Hamlet este un tip care, înainte de a blama societatea, se urăşte pe sine. Este un tip lipsit de carismă, gras, deloc simpatic, care îşi doreşte să scape de „carnea păcătoasă”.


Într-adevăr, înfăţişarea fizică a lui Hamlet nu mai are aici nimic din imaginea tradiţională a eroului shakespearean...

Tocmai pentru că el nu mai este eroul tradiţional, este antieroul care pare mult mai credibil cînd vorbeşte depre decăderea societăţii şi despre nedreptatea sorţii. Atunci cînd vezi un tip frumos care vorbeşte despre toate nenorocirile din Hamlet e posibil să se nască întrebarea: „Ce naiba ştie ăsta, cu imaginea asta, despre tot ce vorbeşte?”. Pe cînd, atunci cînd în faţa ta vine un om care poartă în înfăţişarea lui toate mărcile lumii pe care o urăşte, e greu să nu îl crezi.

„Conflictul piesei este generat de relaţia lui Hamlet cu mama lui”

Există totuşi un moment în spectacol în care vedem o altă schemă corporală a lui Hamlet. Este vorba de scena teatrului în teatru cînd Hamlet o interpretează pe mama lui şi cînd dvs. apăreţi fără costumul care ne dă imaginea antieroului. E ca şi cum Gertrude ar apărea din interiorul lui Hamlet, ca şi cum fiul şi-ar naşte mama, ceea ce aruncă o nouă lumină asupra relaţiei dintre cei doi...

E foarte frumoasă ideea dumneavoastră şi dintr-un punct de vedere este adevărată, eu recunosc că nu m-a gîndit la asta. Justificarea mea ar fi aceea că toată piesa este o pledoarie pentru ludic, este despre cineva care tot timpul tinde să fie altcineva. Hamlet preia funcţia pe care bufonul, „nebunul” o are în dramaturgia shakespereană. Rolul lui e acela de a spune adevărul. Şi o face asumînd masca nebuniei. În scena de care vorbiţi se poate vedea că trupul lui este un costum, deci un indiciu pentru joc, pentru ludic. Dar bufonul nu este numai cel care provoacă rîsul, ci şi cel care rosteşte adevărul în momente cu încărcătură tragică. Cînd Hamlet îşi leapădă costumul (care e, de fapt, corpul lui) este întărită ideea că totul este joc, că el renunţă la propria corporalitate pentru a juca rolul mamei sale.

Pe de altă parte, pentru mine tot conflictul piesei este generat de relaţia lui Hamlet cu mama lui. Eu resimt acest „a fi sau nu fi” ca o expresie a încrederii sau a absenţei ei. „A fi” înseamnă a fi la adăpost de pericol, a te simţi în siguranţă, iar acest sentiment ţi-l poate oferi în cea mai mare măsură mama. Cînd fiul pierde încrederea în mamă, lumea se prăbuşeşte. Dacă nu ai încredere în propria mamă, e aproape imposibil să mai ai încredere în cineva. De aceea alege el în scena „teatrului în teatru” să devină mama lui, pentru a o înţelege şi pentru a recupera încrederea pierdută. A fost ideea lui Thomas Ostermeier ca eu şi Horaţio să jucăm această scenă, înlocuind astfel tradiţionala trupă de actori şi a fost ideea mea să o joc pe Gertrude dezbrăcîndu-mă de costumul care ne dă imaginea lui Hamlet.


E foarte interesant cum fiecare actor, cu excepţia dvs., interpretează cîte două personaje. Mie mi s-a părut însă că dvs. interpretaţi cumva toate rolurile, ca şi cum lumea din Hamlet ar fi proiecţia minţii prinţului. Ochii lui Hamlet privind în ochii noştri din proiecţia live de pe un ecran imens ar putea fi un indiciu în acest sens.

Foarte interesant ce spuneţi, deşi nu îmi e foarte uşor să mă raportez la această viziune, tocmai pentru că ea ar îngreuna misiunea celorlaţi actori. Dacă personajele lor ar fi doar marionete în mintea mea, ar fi o situaţie destul de ciudată pentru ei: ar fi destul de dificil de găsit o justificare a prezenţei în scenă în aceste condiţii. Dar ceea ce spuneţi se susţine într-o mare măsură prin întregul concept al spectacolului. Încep cu „A fi sau a nu fi” şi închei monologul cu replica „Sau poate să visezi...” pe care o rostesc de trei ori, în timp ce proiectez în direct, prin intermediul camerei, chipurile celorlalţi. După care începe acţiunea efectivă a piesei. Accentuarea visului susţine cumva ideea de proiecţie a minţii lui Hamlet.

„Cel mai mare actor al lumii este Marlon Brando”

Există o personalitate artistică pe care o admiraţi şi care v-a influenţat?

Nu aş spune că e vorba de influenţe, nu cred că am un model, dar există anumiţi actori pe care îi admir foarte mult. Probabil că nu e nimic surprinzător în ceea ce spun, dar pentru mine cel mai mare actor al lumii este Marlon Brando. Cred că mă fascinează pentru că el reprezintă exact opusul a ceea ce sînt eu. Ceea ce fac eu în scenă este raţional, construit, tehnic. Un actor ca Marlon Brando pare că devine ceea ce interpretează, că dispare în interiorul personajului.

Credeţi că un actor poate deveni personajul?

Nu, niciodată!

Dar, dacă într-o anumită etapă a vieţii dvs. artistice aţi descoperi că puteţi deveni personajul pe care îl interpretaţi?

Ar fi foarte interesant, numai că vă mărturisesc că pe scenă acţionez ca un păpuşar. Sînt foarte conştient tot timpul că eu, cu identitatea mea, mă aflu pe scenă laolaltă cu personajul meu. Personajul este marioneta în spatele căreia mă ascund. Sînt întotdeauna extrem de lucid şi conştient de ceea ce fac în scenă şi nu joc doar în acord cu logica personajului.

Eu nu cred că există vreun actor care să poată deveni realmente personajul, nici chiar Marlon Brando. Dacă s-ar întîmpla asta e posibil să nu existe cale de întoarcere. Cum ar fi ca un actor să devină, de exemplu, Richard al III-lea?

Adevărat ce spuneţi, repet, nici eu nu cred că un actor poate deveni personajul, dar, totuşi, privindu-l pe Marlon Brando, de exemplu în scena din Naşul, cînd mîngîie pisica, poţi resimţi puternic cum actorul aproape că nu mai e acolo, iar tot ceea ce vedem e pur şi simplu prezenţa personajului. Dacă priviţi cu atenţie această scenă puteţi vedea diferenţa dintre un actor ca Marlon Brando şi un actor cu tehnica mea. El pur şi simplu nu joacă, acolo el este altcineva. Asta mă fascinează enorm, pentru că, pentru mine, acesta e un alt nivel pe care nu ştiu dacă vreau să mă aflu, dar privindu-l pe Marlon Brando şi conştientizînd diferenţa de mijloace în crearea unui rol, ajung să înţeleg mai bine ceea ce fac eu. Şi mai e ceva...

Actori ca Marlon Brando sau Gerard Depardieu (mai ales în rolurile de tinereţe) au ceva sălbatic în prezenţa lor artistică. Atunci cînd în scenă aduci un animal sau un copil, ştii foarte bine că nu pot fi regizaţi, că sînt liberi. Şi asta îmi place cel mai mult pe scenă: cînd joc ceva mă gîndesc la toate celelalte posibilităţi, la toate opţiunile pe care le-aş putea avea, la faptul că întotdeauna poate fi altfel. Dacă totul este foarte structurat şi complet regizat, spectacolul poate fi extrem de plictisitor.

„Nu există vreun perete fals între mine şi spectatori”

Pe de altă parte, în Hamlet, de exemplu, deşi există multă improvizaţie, ea e posibilă tocmai pentru că spectacolul este construit astfel încît oferă această posibilitate. Îmi spuneaţi înainte de interviu că, din cele două seri în care aţi jucat la Bucureşti, cel mai bine v-aţi simţit în a doua seară (cînd a avut loc şi un incident tehnic), deşi există voci care spun că prima seară a fost mai bună. Care ar fi explicaţia dumneavoastră?

E drept, concepţia care stă la baza spectacolului îmi permite să fac tot ce vreau. Uneori cînd simt provocarea din partea publicului, improvizez mai mult, alteori nu. Dacă publicul este deschis, vreau să îl implic cît mai mult în ceea ce se întîmplă în spectacol. Thomas Ostermeier îmi spune că nu trebuie să întrec măsura şi că e bine să rămîn în filonul tragic al poveştii, pentru că există riscul unei deconectări. Şi uneori aşa e.

Cumva asta s-a întîmplat în prima seară din Bucureşti: cînd mi-am direcţionat improvizaţia către un domn care făcea continuu fotografii, am simţit că pierd starea necesară duelului cu Laertes. Mă simţeam prea sigur pe mine, în vreme ce Hamlet trebuie să simtă o frică teribilă. Cumva, între dialogul cu domnul respectiv şi întoarcerea pe scenă a trebuit să recuperez frica, ceea ce nu e deloc uşor. Dar asta îmi place în spectacolele în care sînt liber să improvizez, acest risc la care sînt expus.

Întotdeauna alegeţi pe cineva din public, la un moment dat… Există un criteriu al alegerii ?

Da, există… Şi asta e explicaţia pe care o dau atunci cînd mi se reproşază că improvizez prea mult: Hamlet este un om care resimte o mare frică, frica de moarte. Oricine poate fi cel care îl ucide, este complet expus şi alege masca nebuniei ca să controleze situaţia în care se află, pentru a gestiona pericolul. Într-un fel şi eu mă aflu într-un pericol dat de expunerea în faţa publicului. De cîte ori aud pe cineva tuşind în sală sau cînd aud zgomot în culise resimt pericolul. Nu există nici un perete fals între mine şi ceilalţi, sînt perfect conştient de tot ce se întîmplă în sală şi îi aleg pe cei care devin parte din spectacol tocmai în funcţie de provocarea pe care o resimt din partea lor.

Există vreo diferenţă între a fi actor de teatru şi a fi actor de film? Sînt diferite mijloacele de a crea personajul?

Există o mare diferenţă! Pentru film, trebuie să fii mult mai conectat cu tine însuţi. În teatru mă pot folosi de o formă, pot să îmi pun o mască. În film asta nu e popsibil. „Măştile” nu funcţionează în faţa camerei, în acest tip de expunere. Aspectul formal este mult mai redus. Pe de altă parte, cînd joc teatru mă aflu în relaţie cu publicul, oamenii sînt acolo, privind ceea ce fac în prezenţa lor şi acesta e unul din motivele pentru care resimt o pasiune atît de mare pentru mă afla pe o scenă de teatru.

În film, joc pentru un public virtual, mă adresez unui public viitor, unor spectatori care vor avea acces la un produs finit şi care nu sînt martorii a ceva ce se întîmplă în prezenţa lor. Mai mult decît aplauzele de la final mă bucură prezenţa spectatorilor în sală în timpul spectacolului, faptul că ei sînt acolo cu mine, că mă urmează şi că îmi încredinţează în tăcere propriile lor fantasme. A face film uneori seamănă cu a juca într-o cameră goală, ori eu funcţionez cel mai bine în relaţie cu cei ce mă privesc, de aceea sînt fericit că spectacolele mele se joacă mereu cu casa închisă, pentru că am garanţia că ei vor fi acolo, cu mine. Nu găsesc nici o bucurie în a juca numai pentru mine. Nu aş putea fi actor pe o insulă pustie.

„Michael Jackson e cel mai mare artist la care mă pot gîndi”

Există un personaj pe care nu l-aţi interpretat încă şi v-aţi dori foarte mult să îl jucaţi?

Da. Richard al III-lea. Pentru că am o viziune foarte clară despre cum trebuie să fie. Şi sper să vină vremea lui... Deocamdată sînt fericit cu Hamlet.

Cum lucraţi cu Thomas Ostermeier?

Bucuria de a lucra cu Thomas este unul din motivele pentru care mă aflu de 10 ani în Teatrul Schaubühne. Este regizorul care mă ajută să fiu creativ. Cînd sînt întrebat dacă anumite idei din spectacol au fost ale mele, răspund afirmativ, dar precizez că acele idei nu s-ar fi născut în absenţa lui Thomas, care are meritul de a mă inspira. El este dealtfel spectatorul meu cel mai bun, în prezenţa lui vreau să dau tot ce am am bun în mine.

Cînd aţi decis că vreţi să deveniţi actor şi de ce?

De cînd am devenit conştient de mine, mi-am dorit să fiu celebru. Am crescut cu toate acele reviste pline de vedete ale filmului şi ale muzicii pop şi mi-am dorit să ajung şi eu în poziţia în care să am proprii mei fani, nu să rămîn toată viaţa un fan. Cu alte cuvinte, mi-am dorit să devin „tipul de pe afiş”.

Şi acum, cînd sînteţi „tipul de pe afiş” şi aveţi fani sînteţi mulţumit de acest statut?

Da, dar între timp motivele s-au modificat şi s-au diversificat. E drept că primul impuls a fost visul de a fi celebru, dar acum resimt mult mai puternic dorinţa de a avea tot timpul ceva de învăţat, de a acumula mereu cunoaştere prin ceea ce fac. Pe de altă parte, intensitatea emoţiilor pe care le simt pe scenă nu se compară cu nimic altceva, scena îţi prilejuieşte trăiri pe care poţi să nu le experimentezi niciodată dincolo de ea. Acest mod de a trăi mă îmbogăţeşte extraordinar şi cred că e cel mai important aspect al profesiei de actor. Şi mai e ceva...

Sînt anumite roluri care arată cum este realmente lumea, care sînt miturile ei. De exemplu, în dramaturgia shakespeareană, figura regelui, cu tragismul ei este invariabil cea mai importantă. În vremurile noastre, regii s-au schimbat în staruri pop, dar tragismul e cam acelaşi. Avem în acest sens exemplul lui Michael Jackson, care pentru mine e cel mai mare artist la care mă pot gîndi. Şi asta pentru că el a fost cel care i-a aşezat oglinda în faţă lumii contemporane, i-a întrupat toate fricile şi toate dorinţele, s-a arătat ca fiind proiecţia a ceea ce fiecare şi-ar dori să fie: celebru, genial, adorat. Şi totuşi, tragismul constă tocmai în faptul că această lume căreia i-a dăruit propriile ei aspiraţii, căreia i-a arătat cum ar fi fost dacă ar fi avut curajul să îşi urmeze propriile dorinţe l-a sacrificat. Iar el a fost acela care a răspuns lumii cu „Vă iubesc!”. Ceea ce i s-a întîmplat lui Michael Jackson echivalează cu o crucificare. Întotdeauna am simţit că omul acesta a avut o structură mesianică. Dacă Dumnezeu ar fi trebuit să îl trimită pe Mesia în vremurile noastre ar fi ales cu siguranţă un pop star...

„Am nevoie de impulsuri din afară ca să evoluez”

Ce proiecte puneţi la cale?

Acum, dat fiind succesul filmului Alle Anderen primesc multe oferte de a juca în filme. Filmez actualmente pentru patru producţii, din fericire foarte diferite. Ca să vă dau două exemple, am un rol într-un film SF, iar în altul joc rolul poetului Georg Trakl. În teatru repet în Mizantropul lui Moliere şi sînt foarte bucuros, pentru că nu a am mai jucat niciodată într-o piesă de Moliere. În rest, joc în cinci producţii la Schaubühne: Hamlet, Hedda Gabler, Demonii, Un tramvai numit dorinţă, Nora, Visul unei nopţi de vară. Acesta din urmă este un spectacol în care joc mai multe roluri (Puck, Demetrius şi unul dintre meşteşugari) şi care este o piesă în care dansez foarte mult, fiind în esenţă un spectacol de dans.

Dat fiind faptul că sînteţi atît de conştient de ce se întîmplă în scenă, credeţi că aţi putea să vă regizaţi singur spectacolele?

Am regizat un spectacol pe care l-am făcut cu studenţii mei şi care a avut foarte mult succes. Eu predau la şcoala unde am studiat şi îmi place foarte mult ceea ce fac.

Aveţi talent pedagogic ?

Da şi mi-aş dori să am mai mult timp pentru asta, ca de altfel şi pentru regie. Dar, ca să vă răspund la întrebare, aş putea să regizez un spectacol în care să şi joc, dar cred că m-aş cam plictisi, pentru că nu prea mă interesează să aduc în scenă propriile mele fantasme, eu am nevoie de impulsuri din afară ca să evoluez. Nu pot să mă limitez la a fi eu însumi propria mea sursă de inspiraţie. Pe de altă parte, am atît de mult succes ca actor, încît prefer, pentru moment, să mă concentrez pe actorie.

Care credeţi că e calitatea dvs. cea mai importantă ?

Cred că am un simţ foarte special al timpului. Poate că asta vine şi din faptul că mă ocup de muzică. Eu nu port niciodată ceas, dar ştiu întotdeauna cît e ceasul şi pot cronometra exact cît timp a trecut, fără să mă uit la ceas. E vorba de un ritm interior, pe care îl simt permanent.

a consemnat Gina ŞERBĂNESCU.