Normalitate

Pentru un cronicar, avantajul de a nu vedea un spectacol la premieră constă într-o receptare a respectivului spectacol cumva mai autentică, mai apropiată de viaţa normală a faptului artistic, viaţă care, dacă primeşte „botezul“ în seara cu invitaţii (pluralul de la invitaţie) şi morgă critică, se desfăşoară ulterior în seri obişnuite, cu public obişnuit. Astfel, comentatorul are parte şi el de un „mediu ambiant“ mai proaspăt, cu umori şi reacţii nepervertite de prea multa (con)ştiinţă critică. La rîndul lor, dezavantajele sînt, ce-i drept, consistente: pînă ajunge să vadă cu ochii lui şi să audă (cînd se aude...) cu urechile lui, cronicarul în chestie e asaltat de către confraţi cu opinii ferme şi definitive despre ce va vedea şi va auzi (dacă...), e supus, cu alte cuvinte, unui bombardament informaţional din care nu întotdeauna scapă nevătămat: omul are adeseori tendinţa (naturală, la un critic...) de a se înscrie în răspăr faţă de opiniile pomenite. „De ce Dumnezeu l-or fi înjurat atîta?!“ sau „Ce dracu’ li s-o fi părut aşa de bun?!“ sînt, în situaţia dată, replici previzibile. Replici iscate nu atît de abilităţile lui profesionale, cît de o foarte omenească sensibilitate la atmosfera înconjurătoare. Ceea ce, dacă judecăm lucrurile la rece, e un lucru pozitiv.

La spectacolul Aniversarea de la Teatrul „Nottara“ am ajuns nu doar după premieră, dar şi după ce el fusese multiplu nominalizat – şi deloc „medaliat“ – la Gala Premiilor UNITER de astă primăvară. Împrejurarea a dezlănţuit, fireşte, o revărsare încă mai bogată de opinii ferme, care însă, în mod interesant, mergeau nu într-o singură direcţie, ci pe cele două coordonate divergente: „E o capodoperă!“ exclamau unii, „Rar am pomenit aşa prostie!“, ricanau alţii. „A fost un spectacol bun“, mi-a declarat, foarte calm, o prietenă „civilă“ căreia îi cedasem locul meu în seara festivă. În consecinţă, am mers la reprezentaţie într-o stare de spirit ambiguă...


...cît se poate de potrivită, de-altminteri, poveştii înseşi de pe scenă. Aniversarea, care a fost, iniţial, un scenariu de film (danez), imaginează o sărbătoare de familie unde tatăl, aniversat pentru cei 60 de ani puşi în slujba societăţii printr-o afacere înfloritoare şi o progenitură numeroasă, este acuzat de fiul său cel mare că, în urmă cu decenii, obişnuia să-şi violeze copiii gemeni, adică pe însuşi acest fiu şi pe sora lui, sinucisă cu puţin timp în urmă; fireşte, tatăl neagă; ceilalţi participanţi la petrecere (mama, bunica, bunicul, celălalt frate, cealaltă soră ş.a.m.d.) se prefac, pur şi simplu, că nu aud. Un exemplu tipic, prin urmare, de „coadă de peşte“. Istoria ca atare a fost o farsă difuzată la un post de radio din Danemarca; din ea s-au inspirat Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, cei doi regizori ai peliculei, produsă în 1998, pe cînd din scenariul filmului s-a inspirat teatrul din Dortmund, transformîndu-l în piesă. Cum Vlad Massaci, regizorul spectacolului de la „Nottara“, a lucrat o vreme în Germania, piesa a sosit, în traducerea lui, şi în România, acum. Cu asta, lanţul (unul nu chiar al slăbiciunilor, dar nici total inocent) se încheie.

De ce spun că nu e total inocent? Pentru că, în ultimii circa 15 ani, incestul, mai ales pe linie „verticală“ (deşi nici „orizontala“ – frate-soră – nu stă rău), a născut o sumă notabilă de filme şi piese de teatru, devenind, într-un fel, o adevărată modă. Întrebarea este dacă sub modă se ascunde o realitate perenă pînă acum insuficient revelată sau o formă de psihoză strict contemporană, reflectînd sfidarea normelor, a tradiţiilor, canoanelor etc. de către generaţiile confruntate cu „sfîrşitul Istoriei“. Spectacolul nu încearcă să tranşeze chestiunea – şi nici nu pare să-şi propună. El profită, în cel mai bun sens al cuvîntului, de suspansul intrigii şi de arhitectura ei trainică, precum şi de diversitatea tipologiilor ce populează acest tipic „spaţiu închis“ în genul policier. Spaţiul propriu-zis, frumos decorat de scenograful Ştefan Caragiu (nominalizat la Gală), permite o mişcare bine orchestrată a actorilor, pe care Vlad Massaci i-a condus, din cîte pot deduce, totodată autoritar şi delicat, prilejuindu-le evoluţii, cum se zice, vizibile (din păcate, nu şi audibile întotdeauna). Este vorba nu numai despre Catrinel Dumitrescu (mama – şi ea nominalizată, pentru acest rol), ci şi despre Alexandru Repan (tatăl), Ada Navrot (sora), Ion Grosu (fiul „abuzat“), Dan Bordeianu (celălalt fiu), Corneliu-Dan Borcia (bunicul), Camelia Zorlescu (bunica) şi, practic, toţi ceilalţi membri ai echipei.

Pe scurt, mi-am spus eu ieşind din sală, prietena mea a avut dreptate. E un spectacol bun. Dintr-acelea despre care, ca să mă autocitez (hm!), conchideam săptămîna trecută că asigură funcţionarea normală a Teatrului. Care Teatru are nevoie, măcar din cînd în cînd, şi de a-normal. Adică, de extraordinar. 

P.S. Un perfid lapsus calami (situaţia cînd ai în minte ceva, iar din creion iese altceva şi care nu iartă nici tastele calculatorului) m-a făcut să pocesc, în articolul de acum două săptămîni, titlul unei piese binecunoscute: Transfer de personalitate de Dumitru Solomon. Ce să mai zic?...

Alice Georgescu este critic de teatru.

Fotografie realizată de Ciprian Duică.