”Noi sîntem români!”

18 august 2010 ARTE PERFORMATIVE

Pentru că e vacanţă (aşadar, linişte pe scene, deşi nu şi în culise, dar în culise nu trebuie să privească decît cei ce au treabă nemijlocit cu teatrul), pentru că, de mai multă vreme, am dat acestei rubrici un ton predominant serios şi „aplicat“ (cel puţin, aşa mi se pare mie) şi, în sfîrşit, pentru că din cînd în cînd omul trebuie să ia oarece distanţă faţă de zona unde cutreieră de obicei, ca să o poată evalua mai bine (şi ca să nu păţească precum Scufiţa Roşie, pe care lupul o invită, dimpotrivă, să se apropie – şi am văzut cu ce rezultat!), mă opresc o săptămînă din comentariul eminamente profesional şi pornesc să mai bat un pic cîmpii. După modelul – precizez, ca de fiecare dată cînd am făcut asta – acreditat de John Steinbeck în Joia dulce, acel minunat roman despre nişte făpturi ciudate numite oameni: în capitolele intitulate „Să batem cîmpii“, autorul îşi ia libertatea de a se abate de la linia poveştii, cititorul fiind poftit să procedeze cum crede de cuviinţă, adică să le parcurgă ori să le sară, căci – zice Steinbeck –nu va pierde nimic. E inutil să adaug (dar o fac totuşi, pentru cei ce nu au ajuns încă la această carte frumoasă, inteligentă şi sensibilă) că respectivele capitole sînt la fel de importante ca şi restul. Dacă nu chiar, într-un anume fel, mai importante.

*
Acum vreo doi ani, încheindu-mi o vacanţă la Geneva cu bagaj excedentar, am lăsat cu limbă de plecare să mi se trimită la Bucureşti cărţile cumpărate de-acolo (după cum se ştie, cărţile cîntăresc mult – şi nu numai metaforic) prin poştă. Obiectele în chestiune au fost ambalate într-o cutie de carton, iar cutia a fost pusă pe bancheta din spate a unei maşini; în drum spre oficiul poştal, proprietarul vehiculului s-a oprit cîteva minute, cu alte treburi, la doi paşi de casă; cînd a revenit la maşină, a constatat că una dintre portiere fusese forţată, iar dinăuntru îi dispăruse o mică mapă cu diverse acte, plus coletul meu. A reclamat la poliţie, a completat felurite formulare ş.a. m.d., neavînd, de fapt, nici o speranţă că îşi va recăpăta vreodată cele pierdute. Poliţia elveţiană fiind însă – la fel ca şi alte instituţii publice din ţara cantoanelor, băncilor, ceasurilor, ciocolatei – ceva mai eficientă decît ne închipuim noi, cei născuţi pe plaiul mioritic, după circa două săptămîni a primit invitaţia de a se prezenta la „circă“, spre a-şi recupera bunurile; ambalajele acestora fuseseră sfîrtecate, dar conţinutul rămăsese intact şi integru: actele nu puteau fi folosite, iar cărţile... hm...! Solicitînd amănunte despre desfăşurarea operaţiunii poliţieneşti, ruda mea a aflat că spărgătorii erau români. Şi că nu se aflau la prima ispravă. A mulţumit şi a plecat acasă fără să mai scoată vreo vorbă şi fără să-şi ridice ochii din pămînt.

*

Acum vreo trei săptămîni, aflîndu-mă iar la Geneva, în vacanţă, mă duc la oficiul poştal să cumpăr timbre pentru nişte „vederi“ de trimis în patria-mumă unor fiinţe candide, care ştiu despre calculatoare, Internet, e-mail etc. doar din auzite. (Da, stimaţi cititori sub 35 de ani, există încă pe lume asemenea specimene şi, credeţi-mă, n-o duc deloc mai rău ca noi, ăştilalţi, deştepţii.) Întrucît era ceva lume care aştepta (acolo, la poştă, o maşinărie îţi furnizează un tichet cu număr de ordine care se afişează apoi, alături de numărul ghişeului liber, pe un panou electronic, cum este şi la noi, la agenţia de bilete CFR – sau era?...) ca să nu stau închisă înăuntru (cu climatizare, dar orişicît, tot înăuntru), ies să aştept la aer curat, afară. În micul scuar din faţa oficiului, o fetiţă de 5-6 ani, împinsă discret de la spate de un adult slinos, întinde o mînuţă foarte murdară către diverşii trecători, îngînînd un soi de „please, madam’, musiu’“. Pun cu mine însămi un pariu oneros şi, făcîndu-mă că mă plimb absorbită de gînduri, mă dau mai aproape de pateticul cuplu: fetiţa întreabă ceva cu glas ascuţit, adultul o ţistuie sever şi-i răspunde scurt, bombănind printre dinţi. În româneşte. Am cîştigat pariul.

*

Pe aeroportul genevez, vast, complicat şi sclipitor ca orice aeroport care se respectă, cursele (directe) cu destinaţia Bucureşti – „operate“ de o companie elveţiană deloc anonimă – pleacă de la un terminal aflat în cel mai îndepărtat colţ al clădirii, într-un subsol oarecum mizeruţ (mai cu seamă prin comparaţie cu restul), dotat numai cu un automat pentru cafea şi băuturi răcoritoare şi cu o toaletă destul de strîmtă. Sînt două ghişee acolo, dar cum la celălalt nu se zăreşte nici un semn de viaţă, nu pot descoperi cu cine împărţim spaţiul de carantină. În anii trecuţi – îmi amintesc cu o precizie care începe să... hai să nu spunem „să mă doară“, ca să nu fim melodramatici: să mă jeneze, să mă sîcîie, să mă agaseze –, terminalul „nostru“ era la parter, într-o rotondă dispunînd de bar, mini-magazin de suveniruri, stand de ziare. Nu că mi-ar lipsi lectura presei: în jurnalul local din ajun, răsfoit la indicaţia gazdei mele, am citit, la „Ultimele ştiri“, o scurtă relatare despre o bandă de spărgători de locuinţe alcătuită din albanezi şi români.

*

Înainte să plec în Elveţia, am participat la un „atelier“ de actorie ţinut, la Memorialul de la Ipoteşti, de un cunoscut actor englez, cu tineri români (am povestit pe larg, în Dilema, despre eveniment). Omul a fost fericit de întîlnire. „Am să le povestesc, acasă, cît de minunaţi sînt aceşti artişti, pe care ar trebui să-i cunoască toată lumea. Poate reuşim să punem la cale un turneu la Londra!“

După ce m-am întors din Elveţia, am mers la Izvorul Mureşului; am stat acolo zece zile şi am întîlnit cîteva sute de oameni admirabili, civilizaţi, cumsecade şi care nu încuiau niciodată uşa cînd ieşeau din cameră. Necazul e că nici pe ei nu-i prea cunoaşte lumea.

Alice Georgescu este critic de teatru.