”Noi sîntem români!” (2)

- sau Să batem (iarăşi) cîmpii! -

Deşi în articolul trecut apreciasem că voi călca, vorba ceea, alăturea cu drumul (profesional) doar o săptămînă, iată că mai fac un pas afară din calea cea sigură şi asfaltată care duce spre teatru şi o iau pe cîmp, prin bălării, spre... – cum să-i zic? – fiinţa noastră etnică. Sună cam pompos, cam pretenţios, aduce a savantlîc de cafenea, mai ales la vreme de vacanţă, dar, pur şi simplu, nu găsesc cuvinte mai potrivite. Mă rog... Îl invoc din nou ca model, pentru a-mi scuza demisia cronicărească, pe John Steinbeck, cu a sa Joia dulce şi acele capitole „de evaziune“ intitulate „Să batem cîmpii“. Nu visez să mă compar cu el; preiau, numai, un procedeu care mi s-a părut inteligent şi, mai cu seamă, eficient. Eficienţa este, de altfel, una dintre problemele noastre naţionale...

Ca tot românul salariat, de cîţiva ani încoace, şi eu primesc retribuţia lunară a muncii pe care o prestez „cu zel şi activitate“, cum zice (evident) Caragiale, nu „în mînă“, ci, prin intermediul unui „card“, la o bancă. Mai exact, prin intermediul cardului am acces la retribuţia depusă la bancă. De regulă, nu scot toată suma la data cînd „intră“; iau doar cît îmi trebuie într-un moment sau altul. Aşadar, banca are la dispoziţie, spre a-i rula pentru scopuri şi nevoi proprii, nişte bani pentru care nu-mi plăteşte nici o dobîndă; foloseşte, altfel spus, fără vreo obligaţie, banii mei. Acum cîteva seri, avînd nevoie, pe neaşteptate, de „lichidităţi“, mă duc la un bancomat (zis ATM în limbajul de specialitate) aflat pe lîngă casă; nu era al băncii care îmi găzduieşte veniturile, căci, întîmplător, aceea nu are filiale în zona mea; ori nu mi-au ieşit în cale pînă acum. Trebuie să subliniez că, pe strada unde locuiesc, aflată în ceea ce se cheamă un „cartier“ (mărginaş, popular, muncitoresc etc.) există, una lîngă alta, pe alocuri, şi pe o porţiune de circa şapte sute de metri liniari, nu mai puţin de zece bănci diferite; pe aceeaşi porţiune mai există trei săli de jocuri, şase farmacii şi două magazine alimentare; orice fel de alt negoţ a dispărut. Mă duc, prin urmare, la bancomat, scot banii (după cum se ştie, comisionul perceput, în asemenea cazuri, de banca „străină“ e grăsuţ, dar... aveam o urgenţă), iau chitanţa şi plec. A doua zi îmi dau seama că îmi lipseşte cardul; după felurite investigaţii infructuoase, mă duc la banca-mamă a bancomatului, mă legitimez, întreb şi... fericire! Cardul meu e acolo, „înghiţit“ de ATM. „Dar nu vi-l putem da“, mi se spune, „pînă cînd banca emitentă nu ne trimite prin fax un document din care să rezulte că (fără virgulă) cardul e în ordine“. Nu povestesc în detaliu epopeea acelei dimineţi, care a durat cam patru ore şi a constat, în mare măsură, din convorbiri telefonice nu atît între funcţionarele celor două bănci, cît între ele şi mine: una îmi cerea „docomentul“, alta îmi spunea că nu poate elibera asemenea act şi mă îndemna să insist să-mi recapăt bunul. Situaţia părea blocată, din motive care, în termeni financiar-contabili, sunau teribil de misterios. În fine, după ameninţări cu scandal şi reclamaţii, chestiunea se lămureşte brusc: banca emitentă nu putea furniza atestarea cerută fiindcă... nu deţinea datele mele actualizate, deşi eu le comunicasem prompt – la dosar aveau copia buletinului meu de acum 12 ani! În tot acest timp, cuvinte-cheie precum reglementări inter-bancare, cerinţele legii, secretul operaţiunilor, siguranţa clientului, seriozitate au fost rostite foarte des.

Un nou slogan cunoaşte, în variante diferite – „Mizez pe verde“, „Sectorul de verde“ etc. –, o răspîndire bucureşteană impresionantă. Ecologia, va să zică, a ajuns şi pe Dîmboviţa, via apele europene. În cartierul meu, foarte aclamatul primar Piedone şi ai săi funcţionari desfăşoară o adevărată paradă de imaginaţie specifică, dotînd fiecare petic de iarbă cu arătări vegetale (un schelet metalic e îmbrăcat în frunziş) în formă de cai, trăsuri, urşi, cerbi ş.a.m.d.; au apărut şi fîntîni arteziene (foarte utile) luminate feeric în toate culorile curcubeului, plus nuanţe intermediare. Pe străzi şi la intersecţii au fost instalate hîrdaie – de lemn – în care sînt plantaţi copăcei înconjuraţi de flori; ba, chiar, astfel de hîrdaie ocrotesc şi baza stîlpilor – de beton – ai iluminatului public. O singură problemă: oamenii e răi, cum mi-a declarat un lucrător, şi strică. Spre a preîntîmpina distrugerile, ecologii din sectorul 4 au smuls toate gardurile vii (şi permeabile) care mărgineau iarba şi copacii şi le-au înlocuit cu palisade trainice din sîrmă de metal; orice metru pătrat de pămînt a devenit astfel inaccesibil, iar nisipul din locurile de joacă pentru copii a fost înlocuit cu beton pardosit cu un fel de peluză sintetică – verde. Tot în numele ecologiei estetice, probabil, toate spaţiile în care creşteau haotic copaci, tufişuri, iarbă au fost ocupate de un număr mereu sporit de resturante şi bodegi, printre ale căror mese tremură cîte un trunchi a cărui rădăcină e îngrădită strîns cu plăci de ciment.

În curînd, stagiunea teatrală va începe. Teatrele ştiu că vor primi bani mai puţini – la fel ca şi spectatorii, care, încă de la sfîrşitul sezonului trecut, au început să cam stea, seara, acasă. În adunările „oamenilor muncii“ din instituţiile de spectacol au început, tot de-atunci, să se audă cuvinte pe care, de douăzeci de ani încoace, credeam că nu o să le mai aud: autofinanţare, randament, eficienţă. Cum spuneam, eficienţa este o problemă naţională.

Alice Georgescu este critic de teatru.