Noaptea minţii

● M.I.S.A.PĂRUT, de Alexa Băcanu, regia: Dragoş Alexandru Muşoiu, scenografia: Anda Pop, muzica: Danaga, cu: Cătălin Filip, Raluca Mara, Oana Mardare, Bogdan Bob Rădulescu, Reactor de creaţie şi experiment, Cluj. 

„Prima afirmație e cea mai puternică“ este refrenul unui documentar performativ, M.I.S.A.PĂRUT, realizat la Reactor de creaţie şi experiment, unul din spaţiile independente din Cluj, de regizorul Dragoş Muşoiu, pe un text de Alexa Băcanu. Spectacolul, creat în cadrul proiectului „Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente“, finanțat de AFCN şi autorităţile locale, are la bază un caz real care oferă prilejul unei analize a educaţiei în familie şi a relaţiilor dintre părinţi şi copii, a calităţii media şi influenţei acestora asupra mentalului colectiv, a victoriei (încă) nezdruncinate a gîndirii retrograde, cu tuşe oculte, care domină atitudinea generală – faţă de lume şi viaţă, vorba aceea – a naţiunii în vremurile contemporane. Confruntată cu probleme sensibile – homosexualitatea, romii, multietnicitatea etc. – care i-au pus la grea încercare viziunea tradiţionalistă, naţiunea a eşuat în a dovedi un spirit deschis, în acord cu timpurile. Ca exemplu deloc întîmplător, recentul scandal de la Cluj în care actriţa Oana Mardare („mama“ Reactorului şi parte din distribuţia spectacolului în discuţie) a fost agresată de jandarmi din cauză că a îndrăznit, la un miting al Noii Drepte, să conteste o afirmaţie despre Cluj Pride (prima dată organizată în urbe), a dus la decizia primăriei locale de a nu mai permite pe viitor parade gay. O altă vorbă, „proşti, dar mulţi“, pare să fi cîntărit mai mult pentru autorităţile locale decît data din calendar şi apartenenţa la Uniunea Europeană (căci, în acest timp, premierul luxemburghez este gay şi căsătorit, iar Germania tocmai a legalizat mariajele între persoane de acelaşi sex).

M.I.S.A.PĂRUT este un elocvent studiu de caz asupra încăpăţînării cu care opinia publică, în covîrşitoare proporţie, refuză gîndirea critică în favoarea unui conservatorism primitiv şi a unui naţionalism rudimentar. Aparent, spectacolul investighează povestea unei tinere care a făcut parte din gruparea lui Gregorian Bivolaru, Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut. Doar că demersul performativ nu este despre MISA sau despre Bivolaru – care este pretext pentru analiză, fără să fie personaj –, nici nu există intenţia de a face lumină în cazul acestuia, el nu este eroizat sau demonizat. Povestea lui Bivolaru a trezit habotnicia creştină şi indignarea publică şi a produs o uriaşă cantitate de ură (bine drenată de media) care s-a soldat, în acest caz concret, cu abuzul fizic şi psihic asupra unei tinere: internată în spitale psihiatrice, supusă unor tratamente medicale şi păgîne, despărţită de prieten şi prieteni, (de)ţinută acasă, toate acestea realizate de părinţi împotriva voinţei sale, dar cu sprijinul autorităţilor de tot felul, convinse că drepturile omului sînt mai prejos de tradiţia barbară a lui „eu te-am făcut, eu te omor“. Nerespectarea identităţii unei persoane (copilul minor sau chiar major), a intimităţii şi alegerilor sale pare a sta la baza educaţiei în familia tradiţională din România. Orice deviere a copilului de la „norma“ convingerilor personale ale părinţilor este considerată, ca în vremurile înnegurate ale istoriei, diabolică şi tratată ca atare (inclusiv cu „magie“).

Spectacolul funcţionează pe două direcţii: una vizează obtuzitatea societăţii, alta se concentrează pe retorica media care cultivă şi conservă această mentalitate. De altfel, media – cu discursul lor impresionist, nu informativ – au o influenţă puternică asupra unei populaţii predispuse să creadă lucrurile care îi validează credinţele şi fricile.

În acest peisaj, personajul principal, tînăra membră MISA, pare un construct ficţional, nu doar pentru că povestea ei are conexiuni cu mai toţi actanţii, privaţi şi publici, care generează tiparul societăţii, ci şi din cauza traumelor suferite, vio­len­te, profunde, repetate şi aproape necredibile. Ana Boeriu (numele din spectacol) este însă o persoană reală, descoperită într-unul din cazurile de la CEDO de către Alexa Băcanu şi Dragoş Muşoiu (care au documentat întreaga poveste), şi care devine un personaj exemplar, întrupîndu-i simbolic pe toţi cei care încalcă norma socială. Spectacolul este construit polifonic, cu personaje reprezentive pentru diferite mentalităţi (jucate alternativ de cei patru actori ca expresie a faptului că acestea sînt tipologii, nu caractere particulare), inserturi performate din emisiuni TV, fragmente de articole, decizii CEDO (structură regăsită în alt context, dar tot în ideea panoramării societăţii pe o temă – antisemitismul românesc în cel de-al Doilea Război Mondial –, în eseul documentar al lui Radu Jude, Ţara moartă). Această arhitectură dramaturgică este presărată cu ironii – precum o horă şi cîntecul „Văleleu“, ambele prelucrate, sau citarea „blasfemiatoare“ a unei poezii erotice a lui Eminescu – ce deconstruiesc retorica naţionalistă. Costumele structurează, prin cele două piese care le alcătuiesc – ii, desfăcute la spate ca hainele de spital, şi colanţi coloraţi –, palierele de citire ale spectacolului: obtuzitatea tradiţiei (naţionalism, conservatorism) şi haosul capitalist postdecembrist (populism media, consumerism). Scenografic şi coregrafic, spectacolul creează o matrice vizuală prin folosirea unor cadre luminoase care „se umplu“ cu personaje (părinţi, copii, medici, profesori, jurnalişti, magistraţi, opinie publică) şi se transformă, aproape matematic, într-o structură organică: mentalul colectiv.

Actorii – Cătălin Filip, Raluca Mara, Oana Mardare, Bogdan Bob Rădulescu – funcţionează cu umor şi detaşare ca voci publice care se situează de o parte sau alta a conflictului: tradiţionalişti, creştinopaţi, jurnalişti belicoşi şi victimele acestora, agresate „pentru binele lor“ (la fel a justificat Jandarmeria atitudinea violentă faţă de Oana Mardare).

M.I.S.A.PĂRUT este un excelent spectacol despre retardul civilizaţiei autohtone. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cătălin Grigoriu