Nevrozele criminale ale părinţilor noştri

● Copilul rece de Marius von Mayenburg, un spectacol/performance de Catinca Drăgănescu. Cu: Cristina Drăghici, Conrad Mericoffer, Irina Drăgănescu, Alin State, Sorina Ştefănescu, Florin Hriţcu, Oana Popescu, Bogdan Nechifor, Sebastian Ciocan. Teatrul Apropo & Teatrul Nottara.

Există regizori care au cîte un actor-fetiş, pentru care construiesc spectacole aşa cum regii ridicau pe vremuri catedrale, temple ori palate. Pentru regizorii tineri, fetişismul este pragmatic, ia forma coagulării unei echipe cu care împărtăşesc gustul pentru anumite tematici ori estetici şi cu care pot dezvolta un stil de lucru eficient. Regizoarea Catinca Drăgănescu a adunat cîţiva colegi de la Actorie – cu care a lucrat constant de la licenţă (Vremea dragostei, vremea morţii de Fritz Kater) pînă acum – la spectacolul Copilul rece de Marius von Mayenburg. Se remarcă o preferinţă pentru dramaturgia germană contemporană (lucrarea de disertaţie a fost despre Chip de foc, tot un text al lui von Mayenburg), pentru scriitura secvenţială, cu scene scurte şi alerte, în care nevroza urbană este surprinsă dintr-o singură tuşă şi cu personaje tipologice, reduse schematic la existenţe schizofrenice, aflate pe punctul de a deraia. Copilul rece serveşte bine această predilecţie spre fracturi existenţiale şi patologii familiale. Marius von Mayenburg analizează aici (ca şi în Chip de foc) sincopele în relaţiile dintre părinţi şi copii, disfuncţiile cuplului şi accesibilitatea crimei. Sînt noile maladii metropolitane, care ajung pe canapeaua psihologilor sau în baruri, sub imperioasa nevoie de a fi mărturisite (ca în Iphigenia in orem de Neil LaBute). În Copilul rece, Marius von Mayenburg imaginează un cuplu atrofiat – mama şi tata – care virusează cu disfuncţiile sale relaţiile de cuplu ale celor două fiice. Prezenţa unui alt cuplu dizarmonic potenţează boala, iar relaţiile copil – părinte, la fel de avariate, contaminează, la rîndul lor. Problema personajelor lui von Mayenburg este că nu reuşesc să îşi definească personalitatea, pe fondul unui nucleu familial malign. 

Prin urmare, avem o scriitură fragmentară, cu personaje tipologice, pe tema nevrozei urbane aplicată la microuniversul familial. Regizoarea Catinca Drăgănescu a pornit de la aceste premise, pe care le-a amplificat printr-un joc. La începutul spectacolului, patru cupluri de actori participă la un „casting“ pentru roluri, în faţa spectatorilor. Fiecare îşi prezintă variantele pentru personaje şi, prin eliminare, publicul decide cine ce rol va juca. La mijlocul spectacolului, castingul se repetă şi, în funcţie de dorinţa publicului, actorii schimbă personajele (cel puţin aşa ar fi recomandat – să se producă inversarea rolurilor). Înainte de final, se alege din nou distribuţia – de data aceasta, după dorinţa actorilor. Această joacă de-a „cine pe cine joacă“ nu este doar un mod de a implica şi cointeresa publicul. În primul rînd, dinamizează ritmul spectacolului şi oferă o multiperspectivă asupra personajelor (fiecare actor are varianta lui de personaj). Apoi, este o formulă provocatoare pentru actori, care pot juca mai multe roluri (schimburi de personaje se întîmplă şi în dontcrybaby, textul Catincăi Drăgănescu în regia lui Eugen Jebeleanu).

Spectatorii au şansa de a vedea, de fapt, la fiecare reprezentaţie, alt spectacol, în funcţie de opţiunile succesive din seara respectivă. Şi, desigur, nebunia scenică îl „ajută“ pe spectator să nu presimtă crima. Căci cei nevinovaţi vor fi sacrificaţi pe altarul depresiilor urbane, fără ca asta să reprezinte în vreun fel mîntuirea. Marius von Mayenburg este departe de a fi un optimist. Văzut în avanpremieră, în condiţii tehnice precare (după ce, cu cîteva zile înainte, în Sala Mică a Teatrului Nottara fusese un incendiu), spectacolul este încă crud şi fragil. Are nevoie de rodaj, pentru a accelera ritmul la dinamica potrivită, care să îi dea tăietura cinematografică. Personajele sînt savuroase, chiar şi cele rămase la nivel de intenţie (care au „ratat“ castingul), caricaturizarea este ţinută în frîu, nu devine grotescă şi nu alunecă într-un comic facil, umanitatea se ţine încă agăţată de scheletul rolurilor, chiar dacă protagoniştii lui von Mayenburg ajung nişte păpuşi criminale. 

Distribuţia este omogenă iar pofta de joc în exces poate fi involuntar comică (un accident la avanpremieră: entuziasmul dintr-o scenă de dragoste a „zburat“ în public pantoful cu toc cui al unei actriţe). Sînt cîţiva actori care atrag atenţia (şi nu pentru prima dată): Conrad Mericoffer – cu o tehnică precisă; Irina Drăgănescu – cameleonică; Cristina Drăghici – o combinaţie de forţă şi fragilitate; Alin State (protagonistul din Rocker, filmul lui Marian Crişan) – cu un umor impulsiv. Spectacolul are nerv şi este viu – ceea ce împrospătează puţin aerul obosit din Teatrul Nottara.

Oana STOICA este critic de teatru.  

Foto A. Buboacă