Nesurorile

● Trei surori, un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, traducerea: Raluca Rădulescu, scenariul, regia şi universul sonor: Radu Afrim, scenografia: Irina Moscu, video design: Andrei Cozlac, sound design: Călin Ţopa, lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Şimon. Cu: Raluca Aprodu, Natalia Călin, Flavia Giurgiu, Marius Manole, Emilian Oprea, Istvan Teglas, Irina Movilă, Ada Galeș, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos. TNB.

Noua versiune a celor Trei surori cehoviene este una „de maturitate“, declară regizorul Radu Afrim. În 2003, el montase piesa lui Cehov la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe, ţinîndu-se oarecum de textul original, pe care îl deconstruia prin tot felul de „derapaje“ dramaturgice şi vizuale. Spectacolul a produs rumoare, a atras fani înfocaţi, a indignat critici străini (Michael Billington de la The Guardian l-a catalogat „a reductive approach to Chekhov“). 16 ani mai tîrziu, regizorul revine cu un nou concept performativ, în care textul nu îi mai aparţine lui Cehov.

Trei surori este un construct vizual, sonor, performativ, un poem de trei ore care curge în ritmul negrăbit al gîndurilor. Un arsenal vizual bogat, cu proiecţii şi filmări live, şi un univers sonor psihedelic funcţionează împreună într-un decor pe două niveluri şi trei planuri: unul central, la parter – un interior domestic minimalist high class (pentru România), cu mobilier geometric; un altul suprarealist, în fundal, cu copaci încapsulaţi; un al treilea la etaj, ca bază de lansare „în cosmos“, toate spaţiile fiind suport pentru videomapping şi avînd o poetică futuristă. Acţiunile şi textul se situează pe lîngă realitate, în universurile interioare ale personajelor. Sînt sunete (inclusiv cuvinte), imagini, mişcări. Concret, rarele căderi în realism au doar rolul de a susţine căderea în sine a personajelor, adică lumea gîndurilor, emoţiilor şi stărilor incontrolabile, de a prezenta reperul de la care se depărtează. Spectacolul este un excurs de la Cehov, temporal (se petrece în prezent şi chiar în viitor), geografic (este localizat în România), narativ (personajele au evoluţii diferite faţă de cele cehoviene) şi ca plan de acţiune (la Cehov, personajele evoluează în planul realist, aici ele funcţionează pe plan emoţional şi al gîndurilor). Afrim glisează pe tema melancoliei, întreg constructul performativ are lentoarea şi imponderabilitatea acestei stări care joncţionează cu cea din textul lui Cehov la final, cînd surorile afrimiene, ca şi cele cehoviene, rămîn claustrate în timpul şi spaţiul lor.

Există o voită şi asumată detaşare faţă de personajele iniţiale, pe care regizorul o subliniază prin referinţa la Odiseea spaţială 2001 (o recuperare a trecutului din perspectiva prezentului, plasat în viitor), atribuindu-i lui Bobik, copilul Nataşei şi al lui Andrei, planul viitorului imaginar (în original, „oamenii de peste o sută de ani“). Bobi k68 (Ciprian Nicula) este o conştiinţă posibilă şi nu mai puţin melancolică. Însă toate personajele sînt conştiente de cei 119 ani care le despart de cele originale şi explorează timpul prezent din această perspectivă. Olga (Natalia Călin) îşi trăieşte resemnarea cu un oarecare umor, tuşat de accese de iritare, sabotate însă comic de alunecarea limbajului în argou. De altfel, la nivel lingvistic, Afrim amestecă vocabularul milenialilor cu unul casual, cu note rurale sau de mahala. Maşa (Raluca Aprodu), o femme fatale cu un simţ dezvoltat al posesiunii – în ciuda adulterului, are mici conexiuni tandre cu soţul ei, ridicolul Kulîghin (Florin Călbăjos), numai pentru a-l menţine ca satelit în jurul său –, face un cuplu pictural cu Verşinin (Emilian Oprea), un fante rus refugiat din cauza regimului Putin, trăgînd după el o soţie nefericită. Despărţirea lor o încapsulează pe Maşa lîngă un mesteacăn. Afrim şi-a păstrat două idei din precedentul Trei surori: materializarea veşnicei sinucise doamne Verşinin (care umbla cu ştreangul de gît în primul spectacol), aici Persephona (Irina Movilă), cea care trăieşte în umbră, şi emascularea lui Andrei Prozorov (Marius Manole), de la purtatul vălului de mireasă, în primul spectacol, la apariţia drag queen în prezent, cînd se luptă împotriva naturii sale. Aici apare şi cea mai firească modificare a unui fragment de text, celebra mărturisire a nefericirii casnice pe care o face Andrei surorilor, care începe cu fraza „Nataşa este o femeie minunată“, se reduce la „Nataşa este o femeie“. Nataşa (Ada Galeş) nu mai este inadecvată lumii prin prost gust, ci printr-un activism ecologic vocal, care zgîrie melancolia surorilor. Irina (Flavia Giurgiu), pasionată de dans contemporan (artă pe care regizorul o ironizează, aşa cum a făcut, mai ascuţit, şi în Dansul Delhi) şi de contorsiunile corpului, care urmează celor ale sufletului, este într-o relaţie afişată cu Tuzenbach (Istvan Teglas), un spion doborît de dragoste.

Spectacolul are o doză consistentă de erotism, picturalizat şi coregrafiat, abundă de teme la zi, de la schimbarea climatică la derapajele politice populiste, dar păstrate în cadrul estetic, fără o investigare sau o poziţionare argumentată faţă de ele. Miza spectacolului este o panoramă subiectivă şi emoţională asupra prezentului, filosofarea din textul original este înlocuită de poetică, atît scenariul liric, cît şi constructul sonor-vizual-corporal păstrîndu-se exclusiv în zona esteticii. Afrim nu documentează realitatea, ci desenează în transă o frescă a lumii contemporane, dincolo de raţiune, doar cu afect. Încercarea de a percepe spectacolul cu instrumentele criticii clasice dă greş – naraţiunea este sincopată, firele narative sînt abandonate uneori, unele personaje sînt neclare (ce fel de spion este Tuzenbach, rus sau german, şi de ce cele trei surori ar reprezenta un interes pentru un serviciu secret? de ce Andrei este un personaj kinky pînă aproape de final, în contrast cu celelalte? concret, de ce fuge Verşinin din Rusia?). Una dintre imaginile puternice mi s-a părut a fi Putin (Marius Manole), asistînd la Jocul Caprei, colorată ca un curcubeu: sugestia homofobiei putiniste este mixată cu moartea violentă a personajului din tradiţia populară. Dar, încă o dată, spectacolul lui Afrim nu funcţionează după legile logicii, ci ca o curgere tumultuoasă a imaginarului şi a emoţiilor. Trei surori este, de fapt, un uriaş gif live.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă (sus), Radu Afrim (jos)