Născuţi furioşi

● Chip de foc de Marius von Mayenburg. Regia: Catinca Drăgănescu. Scenografia: Ioana Pashca. Cu: Vlad Şpilcă, Cristina Drăghici, Oana Popescu, Bogdan Nechifor, Cezar Grumăzescu. Teatrul Apropo.

Frică. Dezorientare. Dezgust. Copilăria s-a terminat, maturitatea nu s-a instalat încă, astfel că fraţii Olga şi Kurt sînt suspendaţi într-o stare de confuzie bruiată de impulsuri sexuale, plăcute, dar şi un pic înfricoşătoare prin lipsa lor de control. Doi adolescenţi îşi gestionează prost potenţialul (auto)distructiv şi aruncă în aer nu numai locuinţa (la propriu), ci şi tabuurile unei societăţi ipocrite. Descătuşarea lor anihilează ca o tornadă tot ce prinde în cale: mentalităţi anchilozate (noţiunea de familie tipică/fericită), false pudori şi false dezinhibiţii, noţiunile de bine şi de rău aşa cum (credeam că) le ştim. Adolescenţii născuţi furioşi ai lui Marius von Mayenburg nu sînt patologic defecţi, nu sînt cazuri clinice, ci rezultatul unei degradări continue a „celulei de bază a societăţii“. Fără a mai fi baza societăţii, familia devine generator de comportament deviant, spitalul societăţii, depozitar de angoase şi furie. În piesa lui von Mayenburg, părinţii formează un cuplu aparent normal, care începe să obosească şi intră într-o rutină firească a convieţuirii. La o privire mai atentă însă, firescul dă semne de boală. Tatăl (Bogdan Nechifor îmbătrîneşte personajul pînă la ramoleală) are un interes ciudat faţă de activitatea criminală intensă a unui Jack Spintecătorul contemporan, fără să fie foarte clar dacă detaliile macabre îl incită sau îl oripilează. Mama (Oana Popescu, frustrată de nevoi sexuale ne(mai)împlinite) are o tendinţă spre exhibiţionism, pe care o manifestă grotesc (se dezbracă în faţa fiului adolescent). Ceva în familia normală deraiază în patologic. Prin urmare, copiii asimilează şi amplifică potenţialul deviant existent. Olga (Cristina Drăghici, una dintre cele mai interesante actriţe apărute în ultimii ani, cu o uimitoare forţă de expresie şi o tehnică foarte bună) este o adolescentă ciudată, un hibrid între copilă inocentă şi manipulatoare. E ceva la ea care atrage şi înspăimîntă în acelaşi timp, ca şi cum vulnerabilitatea s-ar metamorfoza într-o clipă în duritate. Poate că singurul ei moment de normalitate este relaţia cu Paul (Cezar Grumăzescu face un macho teenager mai puţin teribilist decît personajul pe care îl juca în Jocuri în curtea din spate), un adolescent „banal“, care este rejectat însă tocmai din cauza inofensivităţii sale. Kurt şi Olga trăiesc incendiar, intensitatea senzaţiilor lor este o formă de revoltă şi o acuză la sterilitatea emoţională a părinţilor. Faţă de părinţii care mor încet, în primul rînd afectiv, copiii simt nevoia să îşi demonstreze ostentativ existenţa prin cantităţi din ce în ce mai mari de adrenalină. Kurt (Vlad Şpilcă, o alură androgină care ascunde forţă) este prototipul copilului-problemă: interiorizat, antisocial, cu un univers interior bogat, dar periculos. Piesa lui von Mayenburg vorbeşte despre maladivitatea familiei contemporane iar spectacolul Catincăi Drăgănescu exact asta prezintă: interiorul domestic este mobilat cu paturi de spital (scenografia: Ioana Pashca), semn că boala este în casă şi (ca multe probleme) are legătură cu sexul (sau cu lipsa lui). Chip de foc este un spectacol argumentat şi logic, care demonstrează o viziune regizorală matură şi cîteva talente actoriceşti. De altfel, show-ul a fost multipremiat la Gala Absolvenţilor UNATC 2012 (cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cea mai bună actriţă – Cristina Drăghici şi cel mai bun actor – Vlad Şpilcă). În prezent, Chip de foc se joacă într-un spaţiu nou apărut în peisajul teatral independent. Apropo este un teatru de cartier (zona Mihai Bravu din Bucureşti), o fostă sală de dans amenajată ca spaţiu de performance. Chip de foc este un spectacol-manifest al alienării adolescentine (sub presiunea degradării conceptului de familie), stare care tinde să ajungă normalitate.

● Le salon des enfants terribles, un spectacol de Iris Spiridon, inspirat de Jean Cocteau. Cu: Nicoleta Lefter, Istvan Teglas, Pavel Ulici, Maria Mitu/Ana Ivan. Teatrul Luni de la Green Hours.

În sala de la parterul GDS din Calea Victoriei, mobilată ca o sufragerie boierească veche (canapele şi fotolii de catifea, candelabre, tablouri, ferestre înalte acoperite, sfeşnice cu lumînări), patru tineri se joacă cu fragilităţile, angoasele şi erotismul, dincolo de limita acceptabilului. Copiii lui Cocteau îşi trăiesc fanteziile periculos, imoral, căci în universul lor claustrat de bunăvoie într-un salon nu există morală sau interdicţie, nici vreo regulă a jocului. Orice este permis, oricine poate fi iubit, incestul şi manipularea sînt doar nişte noţiuni abstracte. Frumosul e acceptat sub orice formă, senzualitatea zgîndără dorinţe ascunse, dragostea este doar prologul morţii, iar moartea însăşi e doar un somn odihnitor după jocuri prelungite pînă în inima nopţii. Drogurile şi obsesiile se potenţează reciproc pînă la violenţă. Iris Spiridon face un spectacol din erotism, copilărie, frumuseţe fizică şi angoase care funcţionează ca un sistem de scripeţi, una în contrapunct la alta. Salonul copiilor teribili mizează pe introducerea publicului într-un spaţiu intim, ca un voyeur pervers, o poziţionare care îi trezeşte spectatorului sentimentul că participă la ceva incitant, dar interzis. Spaţiul se desenează din penumbre, din jocuri de lumini cu lumînări şi veioze, alternate de un întuneric străpuns doar de voci adormite. Nicoleta Lefter face o Elisabeth de o senzualitate dementă, uşor sinistră prin faptul că îi manipulează pe ceilalţi fără nici un sentiment de vină. Istvan Teglas, interpretîndu-l pe Paul, este obiectul dorinţei, prizonierul iubirii altora, dar şi al propriilor sentimente faţă de un iubit aproape imaginar (Dargelos e fascinant nu prin prezenţa lui, ci prin absenţă). Ceilalţi doi (Gerard – Pavel Ulici şi Agathe – Ana Ivan) au rolul jucăriilor menite să condimenteze jocul, să îl facă mai interesant. Patru tineri captivi în propria nebunie creează o lume în afara lumii, din care nu există decît o singură scăpare. În fond, pentru ei moartea este o formă de erotism.

Chip de foc şi Le salon des enfants terribles sînt texte despre alienarea adolescenţilor pe fondul instalării autismului social. Prizonieratul în propriile fantasme şi explozia (auto)distructivă sînt simptome grave ale maladiilor urbane. Ironic, unul dintre motoarele de căutare pe Internet afişează ca prim rezultat pentru alte texte sau filme cu aceeaşi temă: Grădina de ciment (Ian McEwan), Hai să vorbim despre Kevin (Lionel Shriver), The Dreamers (Bernardo Bertolucci), „Protejăm copilăria. O comunitate a părinţilor găzduită de Societatea Română de Pediatrie.“

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: C. Popescu, A. Bulboacă