Moţa şi Marin

Ali: Frica mănîncă sufletul, adaptare de Radu Jude după Rainer Werner Fassbinder, traducerea: Andrei Anastasescu; regia: Radu Jude; scenografia: Iuliana Vilsan; light design: Tudor Lucaciu. Cu: Liliana Ghiţă, Kamara / Amir Shafizadeh, Adina Cristescu, Eduard Cîrlan, Ilinca Hărnuţ, Lucian Teodor Rus / Mihai Niţu. Apollo 111. 

De curînd, în Bucureşti a apărut un teatru nou. Apollo 111 foloseşte un spaţiu din clădirea Universul, pe care l-a amenajat în stil urban (brut-industrial), cu bar în foaier şi o sală cu 127 de locuri. Ce aduce nou este conceptul: un adevărat teatru de proiecte, cu spectacole care se joacă o perioadă limitată de timp. În plus, apare ideea de curatoriat, căci fiecare stagiune are directorul ei artistic, care oferă conceptul şi decide ce artişti invită.

Primul director artistic este unul dintre fondatorii Apollo 111, actorul Bogdan Dumitrache, care a gîndit stagiunea cu spectacole aflate la intersecţia filmului cu teatrul, iar primul său invitat este Radu Jude, regizor de film, interesat de teatru în calitate de spectator şi, mai nou, de creator. Jude este la al doilea spectacol, după Scene dintr-o căsnicie de Ingmar Bergman, realizat la Teatrul Naţional din Timişoara. De data asta, el a optat pentru un text de Rainer Werner Fassbinder, Ali: Frica mănîncă sufletul, care investighează modul în care prejudecăţile din mentalul colectiv se configurează în norme sociale şi produc presiune asupra celor care ies din convenţia generală. Filmul său din 1974 este un remake al peliculei din 1955 a lui Douglas Sirk, All That Heaven Allows (Tot ce îngăduie cerurile), o melodramă despre iubirea dintre o femeie matură şi bogată şi un grădinar, tînăr şi sărac. Fassbinder a făcut cîteva schimbări majore, reconfigurînd povestea în realitatea abrazivă a Germaniei Federale a anilor ’70, cu valul de muncitori imigranţi, şi s-a concentrat nu asupra relaţiei de cuplu, ci a reacţiei comunităţii care devine personaj principal. Tînărul este un imigrant marocan care trezeşte rasismul latent al populaţiei germane. Femeia nu este bogată, dimpotrivă, dar are un statut social ceva mai bun decît al partenerului ei datorită faptului că este nemţoaică. Fassbinder îi măreşte considerabil vîrsta: dacă Jane Wyman avea 38 de ani în filmul lui Sirk (partener: Rock Hudson la 30 ani) şi arăta ca atare, Brigitte Mira avea 64 de ani în pelicula lui Fassbinder (cu El Hedi ben Salem partener, la 39 ani). Împinsă spre limitele patologicului, diferenţa de vîrstă devine ostentativ provocatoare pentru mentalitatea societăţii care nu se sfieşte să o stigmatizeze. Şi finalurile diferă: în timp ce Sirk preferă happy-end-ul, Fassbinder lasă povestea cuplului indecisă.

Radu Jude rescrie textul lui Fassbinder şi reconfigurează povestea în actualitatea locală aşa cum s-a întîmplat şi cu montarea de la Centrul Gogol din Moscova (2015), unde regizorul Vladislav Nastavşev a alcătuit cuplul dintr-o rusoaică şi un imigrant din Tadjikistan (la Teatrul „Maxim Gorki“ din Berlin, în 2014, Hakan Savaş Mican a păstrat textul original, care se plia perfect pe actua­litatea germană, dominată de problema refugiaţilor).

Jude face referire la amplificarea discursului discriminatoriu (rasist, şovin, homofob etc.) şi inventariază naţionalismul de paradă şi nostalgiile interbelicului antisemit, din ce în ce mai pronunţate la nivelul societăţii. Scenografic, spaţiile sînt decupate din lumină: interioare în stil etno-folk kitsch, cu mobilier care reproduce obiecte din gospodăria ţărănească, folosind, ironic, steagul naţional pe post de cuvertură şi, de partea cealaltă, cu elemente de cultură arabă (rozeta). Pe fereastră, un peisaj cu o căprioară (omagiu lui Sirk, în filmul căruia se regăseşte imaginea, zice regizorul, dar l aş pune în relaţie şi cu kitsch-ul popular, ca trimitere la carpetele cu motive vînătoreşti). În acest românism exhibat, Jude face un inventar de disfuncţii xenofobe, de la soţul decedat al eroinei, transilvănean suspectat a fi ungur după nume (Covaci sau Kovacs – şi la Fassbinder, Emmi fusese căsătorită cu un străin, un polonez), la antisemitism şi rasism, prezente prin elemente resuscitate din perioada interbelică (fotografia lui Antonescu sau numele vecinelor-spioane, doamnele Moţa şi Marin, referire la legionarii ucişi în războiul civil din Spania, Ion Moţa şi Vasile Marin). Jude tuşează obsesii ale societăţii (cum ar fi recenta „familie tradiţională“) şi inventariază elemente discriminatorii din vocabular (cuvinte, expresii) sau discursul public cotidian (bancuri etc.). În crearea contextului poveştii stă greutatea spectacolului, căci Jude păstrează poziţionarea dată de Fassbinder vocii comunităţii ca personaj principal, pe care o recuperează din cotidianul local şi o caricaturizează. Aşa apar vecinii-spioni (Ilinca Hărnuţ, E­duard Cîrlan, Adina Cristescu, Lucian Teodor Rus), prezenţi în scenele de intimitate a cuplului, colegii de serviciu rasişti etc., o comunitate xenofobă şi intruzivă, a cărei presiune erodează cuplul. La Sirk, vina aparţine în totalitate comunităţii, iar cei doi se vor regăsi melodramatic în final. Fassbinder arată cum mentalitatea retrogradă se insinuează în cuplu, fisurîndu-l, şi nu promite un viitor fericit. Jude combină cele două variante: şi la el, cuplul se confruntă nu doar cu umorile celorlalţi, ci şi cu cele proprii, dar promisiunea unui happy-end există. Afişînd o candoare emoţionantă, atît în dragoste, cît şi în propriile idiosincrazii, Emmi (Liliana Ghiţă) este o femeie singură. Ali (Kamara, cu o bonomie plăcută, în contrast cu personajul lui Fassbinder) îi oferă companie. Fiecare dintre ei este soluţia celuilalt împotriva anxietăţii sociale.

Spectacolul combină tuşe apăsate – precum decorul sau trimiterile la legionarism – cu o structură teatrală delicată şi un ludic auster care citează filmul lui Fassbinder (ca stil de joc, dar sînt şi imagini iconice precum îmbrăţişarea celor doi). Regizorul nu teatralizează sau o face prea discret, constructul performativ fiind covîrşitor dominat de text. Afişînd încă timiditate faţă de scenă, Jude aduce în teatru teme puternice, texte ine­dite pentru teatrul autohton şi o viziune proaspătă, care refuză deocamdată cutumele teatrului, cu tot cu regulile şi viciile lui. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă