Mi se spune "fluture gladiator"

1 mai 2013   ARTE PERFORMATIVE

● Urme de distrugere pe Marte, o instalaţie performativă de Cinty Ionescu pe poeme de Bogdan Ghiu; performer: Nicoleta Lefter; video design & live video: Cinty Ionescu; sound design & live: Miron Ghiu. Teatrul Odeon, Sala Studio.

În 2010, Sala Studio a Teatrului Odeon a fost redeschisă după 62 de ani. Un spaţiu underground cu un design frust, o scenă modulară, bine dotată tehnic şi un foaier potrivit pentru expoziţii. Cu alte cuvinte, un loc în care artiştii pot face tot felul de năzdrăvănii. Debutul s-a făcut cu Blifat, un spectacol de Alexandru Mihail pe textul lui Gabriel Pintilei, o poveste despre familie ca mediu sufocant, tarat, deviant, subiect tratat hiperrealist, în stilul noului val din cinematografie. Începutul părea promiţător pentru noul spaţiu care şi-ar fi putut crea un program pe măsura poziţionării sale (sub „marea“ scenă), dar continuarea nu a fost pe măsură. Cu excepţia programului Filmul pe scenă, coordonat de Andreea Vălean, proiect în care regizorii de film îşi prezentau metoda de lucru în direct, în faţa spectatorilor, Sala Studio a repetat mimetic programul Sălii Majestic, fără a avea o identitate proprie. Cea mai recentă premieră a Odeonului pare să îndrepte lucrurile. Cel puţin aşa sper.

Urme de distrugere pe Marte este o instalaţie performativă, care foloseşte poezia ca textură pentru multimedia şi performance. Poemele lui Bogdan Ghiu – din volumul care dă şi titlul instalaţiei – sînt construite/deconstruite într-o formulă postmodernă, cu aportul major al autorului. În film, poetul şi performerul stau faţă în faţă şi analizează poezia. Poetul citeşte şi explică, interpretul aprobă, contestă, interoghează. Laboratorul artistic se expune astfel spectatorului, „bucătăria internă“ a manualului performativ se arată, la propriu, într-o bucătărie în care, în loc de mîncare, se gătesc cuvinte şi sensuri. Acest video este proiectat pe ecranul central (sînt trei ecrane), ale cărui muchii fracturează imaginea şi, uneori, chipurile se văd doar pe jumătate, „îndoite“, misterioase ca sensurile poemelor. Pe celelalte două ecrane, Cinty Ionescu proiectează micro şi macrouniversuri care potenţează sau contrapunctează textul. În fond, disecţia culinară a poemelor, făcută la masa de prînz (sau cină) se constituie tot într-un microunivers. „Experimentul produce experienţă“ – zice poetul, şi aşa ar putea fi înţeles şi titlul, distrugerea ca experiment pentru că „urmele de distrugere sînt urme de viaţă“. Cosmosul începe cu un cuvînt şi se termină cu o imagine – susţine poetul, iar imaginile mixate live de Cinty Ionescu sînt expresia vizuală a cuvintelor. Dincolo de sunete, imagini şi cuvinte, instalaţia are o parte performativă. Nicoleta Lefter este una dintre cele mai active actriţe din spaţiul bucureştean, care se mişcă atît în zona instituţionalizată (mai puţin, deşi e angajată la Odeon), cît şi în cea independentă (mai mult, în varii direcţii: teatru de atitudine, de consum, instalaţii, performance, teatru-dans etc). Tocmai această activitate intensă i-a reliefat calităţile tehnice (face adevărate creaţii cu vocea în dontcrybaby la Teatrul Luni de la Green Hours, îşi demonstrează expresivitatea corporală în Dezintoxicare la Godot), i-a ascuţit intuiţia, i-a şlefuit talentul. Nicoleta Lefter întruchipează tipologia actorului curios, care încearcă formule performative diferite, pentru acumularea experienţei, decantabilă ulterior. Lucrează mult, şi asta o face flexibilă faţă de estetici şi tematici. În instalaţia de la Odeon, apariţia sa ca element viu într-un complex multimedia are două funcţii: una este dată de poezie (personaj: omul constructor de universuri şi, în acelaşi timp, produs al acestora), cealaltă este dată de spectacol, din a cărui structură face parte şi performerul. Îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, de pînză, desculţă, Nicoleta Lefter arată ca o călugăriţă în intimitatea chiliei, doar că această intimitate asta e de-a dreptul cosmică. Cu un gest ritualic, îşi desface cordonul ombilical înfăşurat pe corp şi citeşte de pe el. Poezia se desprinde de piele în fîşii, versurile se descuamează. Se apropie de cîte un spectator şi îi proroceşte ceva. „Ca la biletele de papagal“ – zice cineva, dar Nicoleta Lefter explică, după spectacol, că „oamenii zic că se potriveşte ce citesc, nu ştiu cum“. Îmi spune că sînt un „fluture gladiator“ şi prietenii confirmă că descrierea mă reprezintă, „nu ştiu cum“. E o magie poetică, inocentă şi cuceritoare.

Printre imagini este una cu o mînă care mîngîie iedera pe zid ca şi cum ar trece degetele prin părul cuiva drag. Imaginea mi se pare cunoscută, probabil se regăseşte (sau doar memoria mea subiectivă a plasat-o acolo) în ROMANYEAH!, un live audio-video performance realizat tot de Cinty Ionescu, proiect comisionat şi susţinut de ICR New York în 2012 şi performat împreună cu Nicoleta Lefter şi Mandela Gajol (instrumente live: flaut, caval, ocarină, fluiere, drîmbă, kalimbă, clopoţel) în Alchemia (spaţiu nou de performance în Calea Moşilor 95, Bucureşti, o casă boierească renovată). ROMANYEAH! este o sinteză subiectivă a României ca spaţiu identitar al autoarei, o lume eterogenă, vie, care se încheagă din mers, din călătorie, un loc al schimbării, al frumuseţii şi al urîtului, cu un univers sonor eclectic, construit de americanul Brennan Green (inginer de sunet şi producător muzical) din sample-uri de muzică românească (cultă, folclorică, lăutărească) integrate în muzica electronică. Frame-uri de realitate frustă, cu juxtapuneri de personaje peste peisaje citadine sau rurale răsar din leitmotivul imagistic – o spirală obsedantă, călăuzitoare, ca firul Ariadnei printr-o Românie melancolică în frumuseţea şi urîţenia ei deopotrivă, în speranţă şi disperare, în comicul ei involuntar (un cal trage o Dacie, biciclete „parcate“ la balcon...). E un road remix performance despre o ţară care îşi caută drumul, identitatea. România lui Cinty Ionescu este una nemistificată. Instalaţia conţine decupaje video mixate live, muzică înregistrată cu pasaje live, cărora li se adaugă texte citite de Nicoleta Lefter după un scenariu prestabilit, dar care permite, totuşi, improvizaţia.

Instalaţiile performative Urme de distrugere pe Marte şi ROMANYEAH! aduc în prim-plan două spaţii – unul instituţionalizat, la Odeon, şi altul privat, Alchemia – ambele pregătite pentru experimente, şi două artiste – Nicoleta Lefter, o actriţă care combină bizar fragilitatea cu forţa, şi Cinty Ionescu, un video artist care explorează inconfortabil realitatea şi o metaforizează fără agresivitate, dar şi fără cosmetică.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Tudose

Mai multe