#metoo de la Shakespeare citire

● Măsură pentru măsură, traducerea și adaptarea după William Shakespeare: Cosmin Stănilă. Cu: Marius Chivu, Andi Vasluianu, Maria Veronica Vârlan / Ioana Brumar, Simona Pop / Ciprian Chiricheș, Vlad Brumaru, Adrian Ban, Ioana Niculae, Maria Moroșan. Regie: Diana Mititelu. Scenografie: Nina Brumușilă. Video: Dilmana Yordanova. Mișcare scenică: Ștefan Lupu. Asistent sound design: Ciprian Chiricheș. Regie tehnică: Alina Manu. Teatrul L.S. Bulandra.

Texte clasice în formule contemporane constituie una dintre direcțiile de succes ale teatrului european. Sînt instituții teatrale care și-au creat un renume din contemporaneizarea clasicilor precum Schaubühne Berlin sub conducerea lui Thomas Ostermeier (în Hamlet, Claudius și Gertrude erau reprezentări caricaturale ale cuplului prezidențial francez de la vremea respectivă, Nikolas Sarkozy – Carla Bruni; Richard al III-lea investiga efectele excluderii sociale din cauza neîncadrării într-un tipar fizic, pornind de la diformitatea lui Richard) sau Internaational Theater Amsterdam / ITA sub conducerea lui Ivo van Hove (Tragediile romane / Coriolan, Iulius Cezar, Antoniu și Cleopatra vizează relația dintre putere și media, spectacolul fiind plasat într-un studio de știri TV; Regii războiului / Henric V, Henric VI, Richard IIIreliefează caracteristicile liderilor autocrați contemporani). Ce unește formate estetice și formule dramaturgice total diferite este modul în care textul clasic este înșurubat în lumea contemporană. Temele sînt explorate prin filtrele actualității, de multe ori printr-o rescriere integrală a textului original. Versatilitatea textelor clasice constă în capacitatea lor de a surprinde esențe ale umanității astfel încît problemele pe care le abordează rămîn actuale în timp. Nu e suficient ca Nina Zarecinaia să se îmbrace în blugi pentru a fi o actriță contemporană, însă relația ei cu teatrul, așa cum o descrie Cehov în Pescărușul, are multe în comun cu speranțele, temerile și dezamăgirile unui tînăr actor de astăzi. 

În premiera de la finalul stagiunii trecute la Teatrul Bulandra, regizoarea Diana Mititelu și dramaturgul Cosmin Stănilă reimaginează astăzi povestea din Măsură pentru măsură de Shakespeare și se axează pe abuzul de putere și hărțuirea sexuală în siajul #metoo. Textul original este rescris. Narativ, relațiile dintre personaje sînt parțial schimbate (logodnica lui Angelo devine lucrătoare sexuală care face videochat și pe care, presupunem, acesta o frecventează, Escalus este moderator TV). Personajele sînt reduse numeric, limbajul este colocvial, uneori trivial, dar cu pasaje lirico-filozofice. Povestea rămîne în esență aceeași. Conducătorul unui oraș (Viena în original), Vicențio (Marius Chivu), îl lasă temporar la conducere pe adjunctul său, Angelo (Andi Vasluianu). Deghizat în călugăr, el urmărește modul în care Angelo, un conservator radical, transformă orașul într-o autocrație. Sub pretextul moralei creștine, Angelo interzice relațiile sexuale în afara căsătoriei, încălcarea legii pedepsindu-se cu moartea. El schimbă astfel sistemul juridic al comunității pentru că modifică valorile pe care se bazează acesta. Într-un text din caietul-program, Cosmin Stănilă face conexiunea cu actualitatea, cu referire la noua lege din Indonezia (încă inaplicabilă) care interzice sexul în afara căsătoriei. Aș zice că și interzicerea avortului în Polonia și SUA sînt în aceeași zonă a interferenței statului în viața intimă a individului. Statul care decide asupra corpului unei persoane este unul abuziv. În spectacol, cînd un cuplu de îndrăgostiți încalcă legea, bărbatul este condamnat la pedeapsa capitală. Doar că legea nu se aplică pentru toți – Angelo îi propune Isabelei (Maria Veronica Vârlan), sora condamnatului, să-i elibereze fratele în schimbul unei act sexual (de unde acuzele de indecență pe care textul le-a primit de-a lungul vremii). De aici, lucrurile se complică, dar în esență se reduc la expunerea abuzului de putere și dezbateri despre morală. În aceste explorări filozofice ale mecanismului nociv al puterii și al moralei ca normă socială, creatorii spectacolului plasează idei care frămîntă lumea contemporană. Poate statul să decidă asupra corpului unei persoane? Sînt cei aflați în poziții de putere deasupra moralei? 

Se pune accentul pe abuzul de putere – Angelo face, fără consecințe, un lucru pentru care un om obișnuit va plăti cu viața –, dar se trece prea ușor peste faptul că situațiile nu sînt echivalente. O relație de dragoste care include sex nu este similară cu constrîngerea sexuală. Întruchipare a masculinității toxice, Angelo forțează o relație sexuală – practic, pune la cale un viol, asta fiind infracțiune în orice cod penal, nu doar în legea creată de el însuși. 

Spectacolul este minimalist, cu tușe poetice și pop, cu un spațiu gol, în penumbră (relele se petrec în întuneric), cu marcaje simple pentru locul acțiunii – un M pentru metrou, o cruce pentru biserică (ironic, același tip de afișaj luminos ca M), un grilaj pentru închisoare. Deghizat în călugăr, Vicențio poartă haine negre, în timp ce Angelo afișează un imaculat costum alb, astfel că stereotipurile reprezentării bun/rău sînt anulate. Este o estetică funcțională, descărcată de mucavale și metafore, care se axează mai mult pe investigarea puterii abuzatoare decît pe tribulațiile victimei. Actul sexual devine explicit politic, așa că Mariana (Maria Moroșan), lucrătoare sexuală, și Isabela, călugăriță, au o discuție consistentă despre sex, morală și politică, iar Vicențio are cîteva monoloage cu dileme etice creștine. Spectacolul chestionează relația dintre stat și intimitate în paradigma abuzului, dar e și despre avansul autocrațiilor (o nouă variantă a expresiei „statul sînt eu” – în cîteva imagini create de Dilmana Yordanova, liderul este redus la o gură imensă care tronează vocal asupra populației), despre morala conservatoare și religia care (re)devin normă. 

Măsură pentru măsură este un spectacol viu și contemporan prin modul în care narațiunea clasică devine expresia unor probleme actuale, printr-o rescriere ingenioasă și curajoasă, deși nu este perfect (relațiile dintre personaje par uneori absconse, plecarea ducelui și interimatul lui Angelo sînt neclare, intro-ul – o scenă coregrafică ce trimite la Pink Floyd și Another Brick In The Wall – nu se conectează concret cu nimic din ce urmează). În plus, spectacolul aduce pe scena Teatrului Bulandra cîțiva actori foarte tineri, ceea ce nu e puțin lucru.

Oana Stoica este critic de teatru.