Marina Abramović este aici

● Marina Abramović. The Artist Is Present de Matthew Akers; ZonaD – studio Paradis Serial.

Ferestrele de la ZonaD (un spaţiu nou pentru cercetare în dans contemporan, deschis de Fundaţia „Gabriela Tudor“ cu sprijinul AFCN şi CNDB), de fapt nişte pereţi-uşi) dau într-o minusculă curte interioară, mărginită de un zid înalt. Dacă n-aş avea nici un strop de poezie (sau dacă aş avea foarte multă), aş zice că dau direct în zid. Priveliştea e de o frumuseţe incitantă. Ferestrele se deschid generos, pentru a ascunde un mister dincolo de peretele acoperit cu puţină iederă. Înăuntru, pe ecranul imens, Marina Abramović îşi citeşte Manifestul: „un artist nu trebuie să se transforme într-un idol“.

Marina e un icon al artei contemporane, „bunica performance-ului“, cum îşi spune cu ironie. O femeie frumoasă (în film are 64 de ani), nu după canoanele modelling-ului – deşi trupul ei longilin şi filiform ar putea întruni coordonatele imposibile ale designerilor –, ci după cele vechi, de la facerea lumii. Cu ochii mari, adînci, buzele senzual-cărnoase şi nasul lung, Marina pare scoasă direct din „Cîntarea cîntărilor“. O femeie uimitoare, cu o charismă dezarmantă, obraznic de temerară (se descrie „neînfricată“). Filmul o urmăreşte într-un perioadă-cheie a existenţei – pregătirea pentru retrospectiva creaţiei sale performative la MoMA, centrul mondial al artei contemporane. Şase luni în care viaţa şi performance-ul au fost acelaşi lucru. Oricum, pentru Marina nu a existat niciodată o graniţă între ele. Unele dintre performance-urile ei au atins limite ale rezistenţei fizice sau i-au pus viaţa în pericol. În Rhytm 0 (1974), lăsa la îndemîna spectatorilor 72 de obiecte, inofensive, dar şi unele periculoase: un topor, o răzătoare, lanţuri, un pistol. Corpul ei era la dispoziţia publicului care, cu ajutorul obiectelor, putea face ce vrea cu el, fără nici un fel de consecinţe. Libertatea antrenează energie, pozitivă sau negativă. Marina a fost tăiată, lovită, i s-a pus pistolul încărcat la tîmplă. Pe măsură ce trecea timpul, violenţa creştea. După şase ore, cînd s-a ridicat însîngerată, spectatorii au plecat în grabă, speriaţi de efectele propriilor acţiuni „şi de o posibilă confruntare“, zice Marina. „Cred că publicul te poate ucide. Fiecare om este un ucigaş profesionist“ (filmul lui Aki Kaurismäki, Am angajat un ucigaş profesionist, avea o concluzie exact pe dos). Lăsat să aleagă, omul se dovedeşte o fiinţă agresivă. Orgoliul nemăsurat al puterii asupra altuia. În aproape toate scenele „civile“, Marina poartă la gît o cruce, de dimensiuni mari, probabil un gablonţ. Simbol religios – cu ironie ori nu – sau o simplă podoabă? Manifestul Marinei: „Fiecare artist îşi creează propriile simboluri. Simbolurile alcătuiesc limbajul artistului. Limbajul trebuie tradus. Uneori, e dificil de găsit cheia“.

În Death Self (1976), doi performeri (Marina şi Ulay) se consumă unul pe altul. La propriu. Cu gurile sudate ca într-un erotic french kiss, cei doi se respiră pînă la sufocare. A durat 17 minute pînă cînd performerii au leşinat din cauza lipsei de oxigen. Obsedată de relaţiile interumane, Marina studiază modul în care influenţa unui om asupra altuia poate fi letală. Pînă şi în dragoste, celălalt îţi poate schimba viaţa, distrugînd-o. Oamenii pe care îi iubim ucid un pic (sau mai mult) din noi. Se amprentează pe noi. În urma unei relaţii, fiecare lasă o bucată din sine. Manifestul Marinei: „un artist trebuie să aibă un punct de vedere erotic asupra lumii“. Nu toate performance-urile sînt atît de cinice. În Imponderabilia (1977), Marina studia modul în care o relaţie poate fi distrusă de un al treilea. Doi performeri goi, femeie şi bărbat, stau în pragul unei uşi, la 20 de cm distanţă unul de altul. Publicul trebuie să treacă printre ei, confruntat direct, palpabil, cu nuditatea lor, prin urmare cu intimitatea lor. Să le distrugă, prin trecere, cuplul. Dar ei refuză să fie distruşi. Preferă să se apere prin nuditate, intimidînd. Manifestul Marinei: „un artist trebuie să fie erotic“.

Marina Abramović pregăteşte tineri artişti care vor relua vechile ei performance-uri la MoMA. Marina alege materiale pentru retrospectivă. Marina priveşte un magician. Marina taie avocado pentru salată. Marina îl revede pe Ulay (Uwe Laysiepen), bărbatul iubit, bărbatul pierdut. Împreună cu Ulay, Marina a fost totul. A trăit performance-urile şi a performat viaţa. Şi totul a fost dragoste. Dar Marina e un uragan. E prea mult din toate cele bune: e prea frumoasă, prea creativă, prea puternică. Ca în Death Self, ea îl absoarbe pe Ulay. E prea mult pentru el. „De ce te-ai despărţit de Marina, cea mai uimitoare femeie din lume?“ „M-am gîndit că meritam mai puţin.“ Manifestul Marinei: „un artist ar trebui să evite să se îndrăgostească de alt artist“. Dragostea a fost un performance. Şi despărţirea a fost unul. Marina şi Ulay au parcurs pe jos, în trei luni, Marele Zid Chinezesc, pornind fiecare din alt capăt, întîlnindu-se la mijloc, ca să îşi spună rămas bun. 2500 km de durere, pentru o trecere aproape tăcută unul pe lîngă altul. Exorcizarea suferinţei. Cînd iubeşti un om, călătoreşti spre el. Cînd te desparţi, treci pe lîngă el. Iubirea şi despărţirea au nevoie de timp. Manifestul Marinei: „un artist trebuie să sufere“.

New York, MoMA, 2010, martie – mai. Cozi la intrare, bonuri de ordine. Reguli stricte, agenţi de pază. În rochiile ei lungi – albă, roşie, indigo –, închise pînă la gît, Marina pare o preoteasă. Nimic mistic, numai mister. Stă pe un scaun cu ochii plecaţi. Şapte ore pe zi, şase zile pe săptămînă, trei luni. Pe scaunul din faţa ei se aşază cîte un spectator (care a obţinut bon de ordine pentru care unii au dormit noaptea în faţa muzeului). Marina ridică ochii. Privirea ei e vie, nu scrutătoare, ci caldă, topeşte măştile, atinge sufletul, ca şi cum ar privi pentru prima oară în viaţă. Ca şi cum ţi-ar aduce aminte de ceva ce fiinţa ta a uitat demult. În celălalt, te găseşti pe tine. În celălalt, te cunoşti pe tine. În celălalt, te iubeşti pe tine. Ca şi cum s-ar recunoaşte în tine. Ca şi cum te-ai recunoaşte în ea. Un autoportret. Unii plîng. Alţii zîmbesc. Alţii nu mai ştiu ce simt. Marina priveşte fără întrerupere, zi după zi, deşi durerile de spate sînt îngrozitoare. La sfîrşitul zilei, se scurge de pe scaun ghemuită, în poziţie fetus, curbîndu-şi coloana vertebrală. Altfel, riscă să se accidenteze.

Şi într-o zi, cînd ridică privirea, îl vede. Ulay. Doi oameni se privesc în tăcere şi înţeleg tot ce nu-şi spun. Lacrimi fugite pe pielea pătată. Mîini care se strîng febril, peste masă, purtînd amintirea corpurilor care s-au ciocnit cîndva erotic. Manifestul Marinei: „artistul este un univers“.

Oana Stoica este critic de teatru.