Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc interpretează Conu Leonida
● Conu Leonida faţă cu reacţiunea, de I.L. Caragiale, regia Silviu Purcărete; scenografia: Dragoş Buhagiar; muzica: Vasile Şirli; cu: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Florentina Ţilea / Cătălina Sima. Teatrul Naţional Bucureşti
(Titlul articolului nu îmi aparţine, după cum se va vedea mai jos)
Leonida (Victor Rebengiuc) şi Efimiţa (Mariana Mihuţ) intră în scenă îmbrăcaţi elegant. El poartă smoking şi pantofi de lac cu scîrţ (sic!), ea, rochie de seară cu sclipici şi pantofi cu toc. Se aşază uşor intimidaţi pe canapea, iau microfoanele în mîini şi „fac“ politică. Ceva nu e la locul lui în această scenă, există o stîngăcie familiară, parcă am mai văzut-o undeva, dar unde anume e greu de spus. Dialogul binecunoscut din piesa într-un act a lui Caragiale – Conu Leonida faţă cu reacţiunea – continuă, sentimentul de déjà vu e tot mai puternic şi nu se datorează notorietăţii textului. Ceva din atitudinea celor doi, acea stinghereală combinată cu o reţinută nevoie de a epata, un fel de fîstîceală jucăuşă aminteşte de o constantă cotidiană, încă neidentificabilă. După un timp, brusc, ca o iluminare, îmi dau seama ce lipsea din decor: un ecran TV. Oamenii noştri sînt extraşi din mulţimea care îşi dă cu părerea la televizor. Vocea poporului materializată. Stereotipii de gîndire puse într-o limbă de lemn viciată gramatical. Şi totuşi, parcă mai e ceva în scena asta. Se simte o atmosferă de cabaret chiar în absenţa, în primă fază, a oricărui element muzical. Leonida şi Efimiţa par teleportaţi pe scena unui Chicago politic. Prin urmare, apariţia servitoarei Safta (mult mai tîrziu) ca o cîntăreaţă de music hall pare ceva natural.
Spectacolul lui Silviu Purcărete la Teatrul Naţional din Bucureşti, atît de aşteptat, rezervă spectatorului cîteva surprize. Una este această abordare cabaretistică a textului, care acoperă şi exhibă, în acelaşi timp, natura primară a personajelor, aceea de masă manipulabilă prin incultură şi lipsă de informaţie. Văzut cu cîteva zile înainte de alegerile parlamentare (reale), spectacolul nu (mai) pare deloc comic. Fără să intenţioneze explicit să prezinte portretul-robot al alegătorului român, show-ul te pune pe gînduri. Cu diferenţele de rigoare care ţin de actualitatea geopolitică, discursul fanfaron al politicianului de astăzi este înghiţit la fel de nemestecat de către votant ca şi pe vremea lui Nenea Iancu. În era Internetului, lipsa de informaţie caracterizează încă o mare parte din masa electorală. Gargarei stereotipe a politicianului mioritic i se răspunde cu pafarismului votantului. La aşa ales, aşa alegător. Textul lui Caragiale rămîne actual, din nefericire, iar spectacolul lui Purcărete îi aşază doar accentul contemporaneităţii (media).
O altă surpriză este că spectacolul nu continuă în aceeaşi cheie. Leonida şi Efimiţa intră brusc într-un interior domestic, trimiterile la manipulare/incultură politică dispar şi miza spectacolului se mută de la temă la estetică. Datorită decorului ingenios marca Dragoş Buhagiar (căruia îi apreciez imaginaţia maşinăriilor, dar îl prefer atunci cînd construieşte spaţii), perspectiva (unică la teatru unde, de regulă, spectatorul priveşte dintr-un singur punct) se multiplică, devine cinematografică. Patul cu Leonida şi Efimiţa se ridică, se roteşte şi poziţia verticală în buza scenei permite vizualizarea perfectă a chipurilor actorilor (echivalent cu un prim-plan). Convenţia domestică funcţionează pînă în momentul apariţiei Saftei (Florentina Ţilea/Cătălina Sima) cînd revine la cabaret, de data asta cu muzică. O paradigmă oarecum incoerentă căci de ce se renunţă/se revine la o convenţie în favoarea/defavoarea alteia nu e clar.
Surprizele nu se opresc aici. Spectacolul nu se termină, ci se reia, dar cu cei doi actori schimbîndu-şi rolurile, fără travesti, reconstruind, doar prin joc, personajele „viţăvercea“. De data aceasta, nu mai apar artificii scenografice, convenţia e clasică, cei doi sînt acasă, unde mirosul de vechi aproape se materializează din zidurile crăpate ale camerei şi din plapuma de lînă cu izul ei de naftalină. Textul curge în matca lui, fără jonglerii regizorale. Doar un gag – din nou cinematografic, în stilul filmelor mute – împlineşte confuzia nopţii într-un fel „purcăretian“: cu un tratament cosmetic aplicat pe faţă, Leonida (Mariana Mihuţ) adoarme în scaun. Trezită de zgomotele nopţii, Efimiţa (Victor Rebengiuc) vede în consortul „mascat“ strigoii dezlănţuiţi ai coşmarului. Venirea Saftei este acum tragică: servitoarea este rănită (mortal?) de petrecăreţi/reacţionari. Asta nu o împiedică să facă un nou număr de cabaret, cîntînd despre fandacsie. Surpriza este că, de data aceasta, spectacolul chiar se termină.
După atîtea surprize şi ambiguităţi, rămîne să ne întrebăm ce a vrut autorul să spună cu acest spectacol. Şi probabil că ne-am fi întrebat mult şi bine, ba chiar am fi riscat diverse interpretări (spre deliciul, probabil, al autorului) dacă el însuşi, autorul, adică regizorul, n-ar fi mărturisit cu admirabilă onestitate în caietul-program care sînt mizele şi premisele spectacolului. „Textul ar trebui să fie foarte bine cunoscut, este un text de patrimoniu. Aşa că o nouă montare nu ar presupune descoperirea lui, prezentarea lui unui public nou... Să ne imaginăm o piesă muzicală celebră. Nu te mai interesează bucata în sine, ci te interesează interpretarea. Or, titlul spectacolului ar trebui să fie Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc interpretează Conu Leonida... Din punctul meu de vedere, aceşti doi mari actori într-o partitură clasică reprezintă singurul interes al spectacolului. Textul l-am luat ca pe o joacă ori ca pe un exerciţiu: cum să îl întorci şi pe faţă, şi pe dos... Nu e o nouă interpretare, ci o nouă întrebare: Ce-ar fi dacă...?“. Mai bine decît Purcărete nu o poate spune nimeni. Miza spectacolului este, într-adevăr, un masterclass pe care doi mari actori îl susţin cu eleganţă şi, aparent, fără pic de efort, o etalare rafinată de replici bine spuse, cu sens şi cu sensuri, plesnind de miez şi de savoare şi care rezonează, cîteodată, inconfortabil de contemporan. Un spectacol-şcoală pentru tinerii actori care pot „fura“ meserie.
Şi totuşi, spectacolului îi mai lipseşte ceva. Surpriza. În ciuda atîtor fracturi surprinzătoare de convenţie, el este exact ceea ce ne aşteptăm să fie: recitalul a doi mari actori care joacă – aşa cum ştim – minunat.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bolboacă