Mansardă la Bulandra cu vedere spre moarte

15 august 2012   ARTE PERFORMATIVE

● Arlechino moare?, de Nikolai Evreinov, Teatrul Bulandra, Laboratorul de noapte, un atelier condus de Antoaneta Cojocaru 

Pierrot cade din cer. La propriu. În Arlechino moare?, spectacolul care a inaugurat Laboratorul de noapte, noul spaţiu de joc al Teatrului Bulandra, se aud bătăi repetate într-o uşă din tavan. Uşa dă direct afară şi, cum noua sală se află în mansarda teatrului (deasupra Sălii „Liviu Ciulei“ de la Izvor), atunci cînd se deschide spectatorii pot vedea acoperişurile clădirilor din împrejurimi şi cerul de unde Pierrot se rostogoleşte împiedicat pe o scară. O asemenea cădere se poate realiza pe scenă doar prin forţa de sugestie a metaforei şi prin ceva butaforie. Aici însă, Pierrot se prăbuşeşte literalmente din cer în teatru (teatrul ca purgatoriu?). Din persoană devine personaj. Interesantă este această prelungire a existenţei personajelor în afara scenei, care aminteşte de obişnuinţa lui Radu Afrim de a-şi imortaliza fotografic personajele în aer. Le oferea astfel o viaţă mai bogată decît cea strict de pe scenă, iar fanilor care ştiau de seriile de fotografii ce preced, de regulă, spectacolele regizorului, le dădea senzaţia că asistă la o captură de realitate (o realitate afrimiană, dar asta este altă poveste). Din existenţa complexă a unor personaje, Afrim decupa un fragment pentru public. Ideea apare şi în Arlechino moare?. Fotograful Alex Iatan a realizat cîteva imagini-portret (pot fi văzute în foaier) ale personajelor bîntuind prin cer. Una dintre ele lămureşte subtil natura lui Pierrot. Căderea lui nu e luciferică, nu este magică, precum a lui Mary Poppins, nu este un deus ex machina care vine să răstoarne ordinea firească a tragediei. Căderea lui Pierrot este o necesitate. El este partenerul în absenţa căruia moartea (lui Arlechino) nu poate exista. Pierrot este viaţa. Într-una dintre fotografii, Alex Iatan îl surprinde pe Arlechino cărîndu-l pe Pierrot în spate pe un cer decolorat, brăzdat de păsări mici şi negre. În spectacol, Moartea (soprana Raluca Oprea, o voce uimitoare care ţîşneşte dintr-un trup micuţ), delicată, îmbrăcată ca o dansatoare de epocă într-o rochie albă şi lungă (sugestia este cea de mireasă, dar Moartea-balerină mi se pare o metaforă mult mai puternică) este purtată în spate de toate personajele cu care se întîlneşte. Toţi ne purtăm moartea în spate. Dar şi viaţa.

Dramaturgul Nikolai Evreinov a reinventat personajele schematice din commedia dell’arte într-o formulă simbolistă, dar în ipostaze surprinzătoare. În primul rînd, scheletul personajelor se acoperă de carne şi ele se umanizează. Consecinţa firească este că şi problemele lor devin umane: dragoste, trădare, prietenie, bani, moarte. Mai ales frica de moarte, sentimentul prin care s-ar putea defini rasa umană. Lui Arlechino (Adrian Ciobanu) îi este frică să moară. Ca orice om, ştie că va muri, dar asta se va întîmpla cîndva. Nu acum. Moartea îl surprinde, iar răspunsul lui este frica. Şi frica lui Arlechino este ca orice frică: urîtă, aproape iraţională, dementă. Pierrot-naivul (Antoaneta Cojocaru) funcţionează ca un personaj eminamente pozitiv, pînă la un punct. Dar resemnarea ofticată atunci cînd este trădat îi patinează pozitivismul suficient cît să-l umanizeze. Colombina (Ela Ionescu) arată ca un fluture. Şi esenţa ei pozitivă, de ingenuă a commediei dell’arte, este atenuată prin uşurinţa cu care îl înşală pe Pierrot. Cît despre Doctor (Mihai Marinescu), el întruchipează probabil hibele sistemului medical din România. Sigur, metafora ar fi vulgară dacă ar fi explicită, în spectacol nu există vreo sugestie de acest fel, dar asemănarea se impune de la sine. Incompetent, agresiv şi corupt, Doctorul se pozitivează brusc căci suferă de boala pacientului: frica de moarte.

Evreinov face şi alte schimbări majore faţă de commedia dell’arte. Arlechino, fericitul, giumbuşlucarul, eroul ingenios, se transformă într-un antierou. În faţa morţii, farsele lui dispar, inventivitatea se sterilizează, rîsul contaminant se ascute schizofrenic, sună nefiresc, strident ca un disc stricat. Sub rîsul acesta inuman, Arlechino îşi ascunde frica. Umanitatea l-a decăzut din legendă la statutul de simplu muritor. În scenă se află mai multe cărţi. Pierrot îşi face de lucru cu ele, îi citeşte muribundului, îşi construieşte gîndurile ridicînd castele din volumele prăfuite, le împachetează şi despachetează ca pe singurul bagaj pe care îl face un om, şi pentru viaţă, şi pentru moarte. De fapt, personajele lui Evreinov ies din tiparele stabilite de cărţi. Poate de aici şi alegerea acestui text pentru primul spectacol al unui spaţiu-laborator care se vrea o alternativă într-un teatru de stat la zona underground: dorinţa de a forţa limitele. Actorul Bulandrei, Florian Pittiş spunea că „orice clădire are un subsol“, cu referire la nevoia de încălcare a regulilor, de (măcar) experimentare a revoltei ca mod de păstrare a substanţei vitale. Contestă ca să exişti. Laboratorul Bulandrei nu este în pivniţă, ci la mansardă, dar învecinarea cu cerul nu îi poate face decît bine.

Cu textul lui Evreinov, foarte scurt, cu replica seacă, pornind de la commedia dell’arte, cu formă simbolistă şi personaje realiste, actorii şi-au pus problema esteticii spectacolului. Au experimentat o formulă hibridă de teatru de mişcare, utilizînd elemente definitorii pentru tipologiile din commedia dell’arte, gaguri, construind metafore prin improvizaţie. Rezultatul s-ar putea numi teatru poetic (la fel ca Trilogia ochelarilor regizată de Emma Dante, văzută integral la Reflex 2 Sfîntu Gheorghe, în acest an, şi parţial la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, anul trecut). Sînt cîteva lucruri bune în spectacol: entuziasmul actorilor, treziţi la viaţă de un proiect personal, expresivitatea corporală a lui Adrian Ciobanu şi a Antoanetei Cojocaru, vocea Ralucăi Oprea (minunată „găselniţă“), figura de copil-femeie a Elei Ionescu, forţa comică (doar intuită) a lui Mihai Marinescu, decorul lui Mihai Păcurar (un glob pămîntesc atîrnat de tavan, un ceas imens desenat pe podea şi o cadă în care Arlechino îşi petrece viaţa /moartea între lume şi timp). Cea mai gravă problemă este lungimea de peste două ore, care epuizează spectatorul. Spectacolul mai trebuie curăţat de elementele de laborator, dar constituie un început bun pentru o zonă aproape ignorată în performance-ul autohton: cercetarea teatrală.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Iatan

Mai multe