Mama-scoică

● Cîinele mamei mele de Alex Gorghe. Cu: Katia Pascariu, Ana Dumitrașcu, Vlad Ionuț Popescu, Rolando Matsangos. Regie: Luiza Mihăilescu. Ecleraj: Marius Nițu și Luiza Mihăilescu. Scenografie: Cosmin Stancu. Sound design: Alex Bălă. Sunet: Daniel-Octavian Nae. Regie video și foto afiș: Andreea Lăcătuș. Actrițe video: Mihaela Rădescu, Kiki Simion, Alexandra Bălan. Grafică: Diana Vasilescu. Producție: Alex Mircioi. Teatrul Apollo 111. Spectacol co-produs de Apollo111 Teatrul și Asociația Teatrelor Independente, în cadrul programului cultural Bucharest Indie Network. Proiect co-finanțat de AFCN.

Cîinele mamei mele este al doilea spectacol al tandemului alcătuit din dramaturgul Alex Gorghe și regizoarea Luiza Mihăilescu. După DN83, creat la Centrul de Teatru Educațional Replika, și Cîinele mamei mele, produs de Teatrul Apollo 111, abordează tema relațiilor toxice. În primul spectacol, relația dintre o profesoară tînără și un licean este la limita abuzului, fără să fie foarte clar cine pe cine abuzează și asta pentru că uneori abuzatorul și victima nu sînt ipostaze bine delimitate. Al doilea spectacol merge în zona familiei, ca „o scrisoare de dragoste către mame narcisiste”, după cum scrie regizoarea. Doar că aici e ceva mai mult decît narcisism. Spectacolul se încadrează într-o tendință de chestionare a relațiilor, eventual traumatizante, cu părinții generației ajunse acum la maturitate, dar și a conceptului de părinte și a provocărilor acestuia într-o lume care se schimbă repede și mult. Din seria asta sînt spectacolul despre „tăticie” al lui Robert Bălan, Cocoțat pe schele, și cel al lui Radu Apostol, Toată liniștea din lume, despre greutatea de a fi părintele unui copil cu autism.           

Cîinele mamei mele investighează universul relației mamă-fiu în versiunea mamă castratoare – fiu dependent de ea. Vocea naratoare este a cîinelui (Ana Dumitrașcu), care este simultan martor și participant la haosul domestic. Însă personajul-pivot al textului și spectacolului este mama (Katia Pascariu), a cărei evoluție este urmărită de la începutul relației cu viitorul tată (Rolando Matsangos trage în tușe groase un personaj stereotip, un bărbat nesigur de sentimentele, relațiile și responsabilitățile lui) pînă la final. Asta permite identificarea unui comportament recurent al mamei –  răsucește lucrurile pînă obține nu doar ce vrea, ci exact în forma pe care o vrea. Forțează relația cu partenerul, adopția unui cîine, căsătoria, decizia de a face sau nu un copil. Cînd lucrurile se năruie unul cîte unul sau mai multe deodată, mama se prăbușește pentru că nu are instrumentele emoționale și psihologice pentru a face față dezastrului. Persoană imatură, cu o inteligență emoțională redusă, obsedată să fie iubită și necesară celor din jur – de unde și crizele dramatice cînd cineva pleacă din viața ei –, mama își rezolvă dependența de ceilalți făcîndu-i pe ei dependenți de ea. Asta este o capcană din care scapă fiecare cum poate, mai puțin fiul, care devine perla-prizonier pentru mama-scoică. 

Cîinele mamei mele este spectacolul unui anume tip de maternitate toxică în care mama acaparează copilul în virtutea unei imagini ideale pe care și-a creat-o despre relația lor. Ea este totul pentru el, el este totul pentru ea. Nu se admit excepții. În textul lui Alexandru Gorghe și spectacolul Luizei Mihăilescu, această ideație maternală ia forma unui contract de dragoste absolută și definitivă, din care alții, oricine ar fi ei, sînt excluși. Prieteni, iubite, ba chiar tatăl copilului sînt îndepărtați cu asiduitate. La rîndul lui, copilul (Vlad Ionuț Popescu) reproduce comportamentul mamei și îi atacă violent pe toți cei care ar putea deveni contracandidați la dragostea ei. Acest nesănătos absolutism al iubirii funcționează ca un bumerang și ambele personaje se vor trezi claustrate în propria închisoare emoțională. 

Pentru Katia Pascariu este un rol diferit de mama din Toată liniștea din lume. Dacă acolo era o femeie matură, responsabilă, care gestionează cu resemnată suferință, dar eficient o situație fără ieșire, fiind nevoită să ia decizii îngrozitoare pentru copilul ei, mama de aici refuză să se maturizeze, își infantilizează copilul, nu face față schimbărilor și ia decizii catastrofale, în dezacord flagrant cu logica. Este indiferentă față de lumea reală, cînd ceva nu merge cum își dorește, pur și simplu ignoră realitatea – de exemplu, nu ascultă sau (se face că) nu aude ce spune celălalt. Această seninătate nepăsătoare nu o scutește însă de crize atunci cînd realitatea o lovește dur. În plus, vorbăria ei jovială ascunde o nesiguranță de sine și, mai tîrziu, o singurătate pe care și-o îndulcește „făcîndu-se utilă”, adică devenind indispensabilă pentru copil. Asta îi dă un scop în viață pentru care, crede ea, se martirizează. Infantilizînd copilul, acum adult, și refuzîndu-i independența, mama își refuză sieși singurătatea. Ea experimentează o formă extremă a sindromului cuibului gol – depresia părintelui după ce copilul adult părăsește locuința familială – pentru care bifează toate simptomele: plîns excesiv, tendința de izolare socială, senzația că toată lumea o respinge, îngrijorare (nu se știe cît de reală) față de bunăstarea copilului, teama că el nu poate fi independent („Ești mic”, îi spune ea fiului care are un interviu pentru o poziție de top management în companie), depresie. Căsnicia ratată a fost un factor agravant pentru că a produs deja un prim abandon, pe care ea nu vrea să îl repete. Apoi, într-o familie monoparentală, sindromul este mai puternic tocmai pentru că pune părintele în situația de a rămîne complet singur după plecarea copilului.        

Textul lui Alex Gorghe structurează bine acest personaj deviant și întreaga paletă de simptome pe care le afișează, identifică automatisme verbale și comportamentale cunoscute din mediul familial. Luiza Mihăilescu imaginează universul familial ca pe o scoică (scenografie Cosmin Stancu), în care mama creează un spațiu protector care cu timpul devine sufocant. Proiecții cu personaje feminine curg pe valva superioară a scoicii (prea puțin inteligibile, din păcate) și oferă o supapă pentru interiorul claustrant. Ceea ce mi se pare important la acest spectacol, ca și la cel anterior al aceluiași tandem creativ, este abordarea inedită a temelor (aproape) bătătorite – abuz, maternitate toxică – și care le re-perspectivează nu fără o anume înțelegere pentru cei implicați, fie ei și abuzatori.

Oana Stoica este critic de teatru.