"Mă pot adresa pe limba oricui" - interviu cu Mihai MIHALCEA aka Farid FAIRUZ

Coregraful Mihai Mihalcea (în perioada 2005-2013 a condus Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti) a realizat, în anul 2013, în cadrul prestigioasei Akademie der Künste din Berlin, Proiectul „Blind date, let’s don’t speak at all“, înscris în linia logică a regîndirilor propuse de artistul care, prin asumarea alter-ego-ului Farid Fairuz, aruncă a nouă lumină asupra (pseudo)dihotomiei viaţă artistică – viaţă privată.

Cărui program a fost integrat spectacolul dumneavoastră de la Berlin?

În primul rînd, propun să eliminăm termenul „spectacol“ din discuţie, deoarece este vorba despre cu totul altceva. Este un proiect diferit, iar eliminarea acestui termen din prezentarea făcută a fost şi demersul necesar în relaţia mea cu Akademie der Künste din Berlin, unde, pentru anul 2013, pînă în aprilie 2014, sînt bursier în cadrul unui format numit „Junge Akademie“, care are invitaţi anual în jur de 12-13 autori din teatru, film, dans, muzică, arte vizuale, scriitori şi arhitecţi veniţi din toată lumea.

„Junge Akademie“ este un fel de exerciţiu pentru a vedea cum ar arăta Academia într-o formulă în care profesionişti remarcaţi în domeniile lor, dar din alte generaţii, ar activa în cadrul Academiei. Fondată în 1696, Akademie der Künste din Berlin este una dintre cele mai vechi instituţii din Europa şi are peste 400 de membri. Am fost uimit să văd cît de firesc am fost prezentaţi unor nume celebre la nivel mondial, din toate domeniile, şi că am fost invitaţi să luăm parte la întrunirile membrilor „plini“ ai Academiei. Am fost martor la procesul elaborat, minuţios şi foarte serios în care, vreme de peste doi ani, toate departamentele se întîlnesc şi lucrează intens la fundamentul teoretic din spatele unui viitor proiect, înainte să dea contur unei direcţii clare şi unui conţinut precis.

Unul dintre proiectele mele realizate acolo, în septembrie 2013, a fost „Blind date, let’s don’t speak at all“ şi a presupus o întîlnire cu o cîte o persoană, pe rînd, cu care am petrecut o oră în camera mea de la Academie, acest spaţiu fiind, totodată, şi studioul unde lucrez. O oră în care comunicarea cu celălalt a exclus nivelul verbal. Participanţii şi-au făcut rezervare pentru un anumit interval orar în cele trei zile de proiect. Singurul schimb verbal a avut loc la intrarea în Academie unde întîmpinam persoana înscrisă pe listă. Întinzîndu-i mîna, îi spuneam: „Bună ziua, eu sînt Farid Fairuz, mă bucur să vă cunosc!“ Atît. Restul era negociere instant, cu fiecare participant în parte, la nivelul corpului, al gesturilor şi al acţiunilor, fără să vorbim deloc.

Care a fost motivaţia artistică a acestei experienţe?

De cîţiva ani, am o senzaţie puternică de limitare a posibilităţilor pe care mi le oferă formatul de scenă black-box şi scena, în general. Acesta a stabilit, de-a lungul timpului, nişte reguli şi practici greu de destabilizat, a setat anumiţi parametri în relaţia spectator – cel de pe scenă şi a impus un anume fel de a transmite cunoaşterea sau de a expune ideile şi lucrările, toate acestea devenind inerţie. M-am plictisit teribil de bula convenţională şi protectoare în care ni se prezintă creaţiile şi de felul în care acestea ajung la oameni.

În plus, eu nu prea mai fac o diferenţiere clară între ceea ce numim viaţă privată şi viaţa mea de artist, iar asta se reflectă direct în ceea ce fac. Am învăţat enorm de la Farid ca personaj, mi-a extins limitele şi m-a ajutat, am ajuns să performez cu mare uşurinţă în viaţa de zi cu zi ceea ce am nevoie în societate. Simt că mă pot adresa pe limba oricui, fără să mint. Parcă-mi formulez şi articulez ideile cu mai mare uşurinţă, personalizîndu-le pentru cel căruia îi sînt adresate. Aproape că nu-mi mai repet spectacolele sau lucrările, deoarece mi se pare că e ca şi cum aş repeta pentru a-mi trăi viaţa.

„Un exerciţiu de ascultare“

Care este funcţia performativă a spectatorului (dacă se poate vorbi de existenţa spectatorului în acest context)?

Mi-am dorit să destabilizez măcar puţin relaţia de putere stabilită istoric între spectator şi cel de pe scenă. De cele mai multe ori, artiştii se pun singuri pe piedestal, simţindu-se superiori celor din sală. Transferul de cunoaştere, dacă îi putem spune aşa, se face mereu într-un singur sens. Eu, artistul (deşteptul deştepţilor!), vă spun ceva vouă, cei care trebuie să mă ascultaţi şi să vă minunaţi.

În Proiectul „Blind date, let’s don’t speak at all“ mi-am dorit să am un partener situat pe picior de egalitate, un partner care să nu aştepte să-i livrez informaţia şi să vrea să-l „distrez“, ci cu care să pornesc împreună de la premisa că „spectacolul“ se creează de către amîndoi, în funcţie de aportul fiecăruia. Evident, în textul de prezentare care îi invita pe oameni să se înscrie erau explicate toate acestea. Am vrut să nu manipulez situaţia prin trucurile şi metodele pe care le cunosc şi prin care aş putea foarte uşor să direcţionez ceea ce se întîmplă. Am intenţionat să scot spectatorul din starea de privitor, să-l invit alături de mine „pe scenă“, să împart cu el şi puterea, şi responsabilitatea. M-a interesat foarte tare să am un raport uman, un schimb de la egal la egal, să simt că întîlnirea asta mă costă ceva pe mine ca om.

Ce tipuri de limbaj şi ce funcţie a tăcerii aţi exploatat?

Înveţi enorm într-o tăcere absolută, iar registrul lucrurilor care se întîmplă conţine cam tot ce implică şi viaţa în afara vorbelor. Numai că felul în care se ajunge la gesturi şi acţiuni aparent banale este foarte diferit, fiind negociat în tăcere de cei doi, în intimitate, fără ca cineva să impună ceva. Este un excelent exerciţiu de ascultare a celuilalt. Este un proiect care te solicită foarte mult. Trebuie să aştepţi, să anticipezi, să generezi, dar şi să urmezi, să stai într-un fel de alertă foarte relaxată şi să sesizezi, asemeni unui seismograf, cele mai mici variabile în privirea şi respiraţia celuilalt, în intenţiile şi acţiunile lui. Dacă faci asta cu mai multe persoane la rînd, cîte o oră cu fiecare, chiar te costă. Şi afectiv, şi altfel. E o negociere subtilă în absenţa cuvintelor, o tensiune care se cere urmată şi consumată, o construcţie care devine posibilă şi pe care vrei să începi s-o percepi. Să-i experimentezi scheletul, să-i dai apoi carne, să te inserezi în substanţa ei, dar fără să utilizezi instrumentele pe care le ai în buzunar ca urmare a experienţelor anterioare, acelea nefiind relevante pentru situaţia dată. De aceea este nevoie de o trezire a tuturor simţurilor, pe care să le menţii în alertă timp îndelungat.

De multe ori, cînd predau sau lucrez cu diverşi dansatori sau actori, ajung, la un moment dat, să le cer să-şi deschidă epiderma, să se lase vulnerabili şi sensibili la cele mai mici schimbări ale luminii, ale temperaturii, mirosului, să înregistreze orice mică schimbare. Trebuie să înţelegi ce se întîmplă cînd răstorni situaţia obişnuită şi regulile se scriu pe măsură ce se acţionează. Nu urmăreşti ceva prestabilit. Creezi un drum în timp ce-l parcurgi, alături de cineva care merge umăr la umăr cu tine. Uneori un pic înaintea ta, alteori în urmă.

Cît de important e background-ul cultural în acest tip de experienţă artistică?

Habar n-am. Pentru mine nu contează din ce context vine omul. Dar trebuie să spun că percep un grad mai mare de libertate în corpurile celor născuţi sau formaţi într-o societate liberă. Un fel de asumare a fizicului şi a fizicalizării. Nu e prima oară cînd constat asta. Chiar se simte. Îşi pun mai puţine bariere. Încearcă să înţeleagă şi nu au atîtea blocaje. Încearcă. Am interacţionat cu oameni foarte diferiţi, cei care s-au înscris venind din tot felul de zone, de la un matematician, o jurnalistă, o studentă la Teatrologie, un angajat al Fundaţiei Daimler-Benz şi tot felul de altfel de oameni cu background foarte diferit, nu neapărat din sfera culturală. Dacă ar fi să mă hazardez trăgînd vreo concluzie bazată strict pe experienţa acestui proiect, aş spune că, în general, oamenii simt nevoia să fie ghidaţi, să fie purtaţi, să le fie indicate anume lucruri, au nevoie de leader, chiar dacă acesta este foarte discret.

Ce urmează?

În perioada martie – aprilie 2014 voi lucra la cel de-al doilea proiect pentru ADK Berlin, la un lecture-performance cu Mădălina Dan, despre ceea ce a produs CNDB la nivel estetic, social şi politic, proiect care va fi prezentat în cadrul unui festival la HAU, Berlin, în noiembrie 2014.

a consemnat Gina ŞERBĂNESCU

Foto: Claudiu Popescu