Livezile noastre de vișini

Cum omenirea trece în ultimii ani prin crize pe toate planurile, e firească revenirea în repertoriile teatrelor a unui text ca Livada de vișini de A.P. Cehov, care surprinde apusul unei epoci înainte de răsăritul alteia. Am văzut de curînd două montări după piesa lui Cehov – Am avut o livadă, premieră la Teatrul Odeon din București, în regia lui Eugen Jebeleanu, și Livada, la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava, regia Slava Sambriș, spectacol prezentat în Festivalul Național de Teatru. Deși diferite ca viziune și estetică, spectacolele au un punct comun: suprapun două planuri temporale, începutul secolului XX și prezentul, ceea ce le îndepărtează de textul original suficient pentru ca creatorii să decidă în ambele cazuri schimbarea titlului. 

Am avut o livadă este un text nou de Yann Verburgh ce integrează pasaje din piesa lui Cehov într-o narațiune actuală, care este în același timp o reinterpretare a temelor cehoviene în cheie contemporană prin reimaginarea lor în anii ’90 și o poveste autonomă. Spectacolul funcționează pe mai multe planuri. Pe lîngă cele două planuri temporale, al Livezii...cehoviene și al anilor ’90, apare și un al treilea, al prezentului, din care Matei (Niko Becker) i se adresează mamei Daniela (Elvira Deatcu), dar și două planuri realitate/ficțiune căci fragmentele din piesa originală sînt redate ca teatru în teatru, fiind jucate de personajele contemporane într-o trupă de teatru de amatori. Personajele trec lejer și fără avertismente dintr-un plan în altul, marcajul de timp fiind făcut de un televizor cu tub pe care curg informații – de exemplu, imaginile de la funeraliile prințesei Diana plasează acțiunea în 1997. Doar Elvira Deatcu se regăsește în ambele povești, personajul ei, Daniela, o joacă pe Ranevskaia în spectacolul de amatori. Personajul lui Cehov nu are o echivalență totală cu cel din povestea imaginată de Verburgh. Daniela are, ca și Ranevskaia, o livadă unde deschide un café bar, La Vișini, și pe care urmează să o piardă pentru că va fi retrocedată – povestea contemporană e plasată după căderea comunismului, cînd proprietățile confiscate de stat sînt retrocedate (ceea ce a generat uneori nedreptăți și traume, asta văzîndu-se și în spectacol). Partea din Ranevskaia care colindă lumea și (aparent) o cucerește este preluată de sora Danielei, Cati (Alina Berzunțeanu), plecată în străinătate cu familia. Verburgh atinge teme variate pe lîngă narațiunile principale – fața neplăcută a migrației economice (Paul – Gabriel Pintilei –, soțul lui Cati, zice că a devenit „sclavul Occidentului”), erodarea relațiilor de cuplu, avortul în comunism, morala publică și stigmatizarea socială, identitatea de gen anormativă (unchiul Bruno – Ionel Mihăilescu – și Radu, fiul lui Cati – Vlad Bîrzanu –, oglindesc trasee existențiale diferite pentru că au trăit în regimuri politice cu viziuni opuse asupra homosexualității). Familia contemporană are schelete ascunse în dulap, intriga devine complexă, angrenează multe personaje, cu o rețea stufoasă de relații și emoții, ceea ce face uneori ca narațiunea să fie confuză. Relația dintre surori este bruiată de un secret apăsător (în rama conflictului dintre cei care pleacă și cei care rămîn). Conflictul se regăsește în diferite forme între membrii aceleiași generații, mature sau tinere (e o scenă foarte bună între Radu și Matei, în care primul vorbește și al doilea tace), dar și intergenerațional. Scenele de forță ale spectacolului sînt în special cele dintre Matei și Daniela, care uneori amintesc de Hamlet – Gertrude prin forța rechizitoriului pe care fiul îl face mamei. Și tot aici, în această relație care reprezintă rama poveștii – scrisoarea fiului către mamă, după dispariția ei – apare și tema teatrului, cu Matei cerîndu-i violent Danielei „să fie autentică”. De partea cealaltă, în piesa cehoviană prezentată aici fragmentar ca teatru în teatru, Ania – Ioana Bugarin – este o tînără emo cinică, iar Simona Popescu în Charlotta este mai degrabă un obiect decît o persoană, o păpușă stricată, uneori uitată din planul cehovian în cel contemporan. Ceilalți funcționează în paradigme atipice. Alexandru Papadopol face un Gaev mult mai tînăr decît e îndeobște reprezentat, lipsit de patetism și de autovictimizare. În cazul celorlalți, performerul și personajul au genuri diferite, ei reprezintă personajul fără a folosi travestiul. Ruxandra Maniu face din Lopahin un afacerist dezinvolt, grobian, care afișează vulgar sentimentul de bine în propria piele pe care i-l dau banii. Nicoleta Lefter se folosește de aparența sa androgină, abrazivă pentru un Trofimov utopist și cavernos – ce dur sună monologul lui/ei despre lumea nouă! Eduard Trifa face o Varia lipsită de pragmatismul care i se atribuie de regulă, dornică să-și exprime propria senzualitate. Ca și Charlotta, și Firs în interpretarea Dianei Gheorghian este tot un soi de mecanism, un reziduu robotic defect al unei lumi dispărute și care parazitează planul contemporan ca o relicvă. Jebeleanu spune că spectacolul formează o trilogie alături de Pescărușul, de care îl leagă rescrierea unui text cehovian, și Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, cu care are în comun vizualul (scenografia Velicăi Panduru implică aici un decor de lemn, barul, în Itinerarii... era un container de metal; tablouri se regăsesc în ambele spectacole – aici o Madonă cu pruncul, căci relația mamă-fiu este în narațiunea principală). Ce trece ca un fir roșu prin toată trilogia este reflecția asupra teatrului, din diferite perspective și pe diferite planuri.

În Livada de la Suceava, Slava Sambriș a suprapus peste planul cehovian, cu textul jucat în întregime și clasic, imaginea contemporană a unui supermarket tip IKEA, care exploatează lemnul (în momentul vînzării livezii, pe fundal este proiectat un banner cu „sold out”). Planurile nu se intersectează, ci funcționează concomitent, cu proiecțiile în fundal cu imagini de epocă, inclusiv cu războiul. Din cînd în cînd, un sunet scrîșnit (cel invocat în Trei surori)parazitează planul cehovian și personajele rămîn în stop-cadru – timpul se încordează, istoria se depune în straturi, lumea se sfîșie. Și aici este un al treilea plan temporal, un trecut anterior planului cehovian, marcat de prezența lui Grișa, copilul mort al Ranevskăi. 

Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.

Oana Stoica este critic de teatru.