Lars Eidinger în concert
● Richard al III-lea de W. Shakespeare; traducere şi adaptare: Marius von Mayenburg; regia: Thomas Ostermeier; decor: Jan Pappelbaum; costume: Florence von Gerkan; muzica: Nils Ostendorf; video: Sébastien Dupouey; dramaturgie: Florian Borchmeyer; marionete: Ingo Mewes, Karin Tiefensee. Cu: Lars Eidinger, Moritz Gottwald, Eva Meckbach, Jenny König, Sebastian Schwarz, Robert Beyer, Thomas Bading, Christoph Gawenda, Laurenz Laufenberg, Thomas Witte. Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin, Festivalul Internaţional Shakespeare, Craiova.
Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova şi-a dublat în acest an durata prin găzduirea Premiilor Europa pentru Teatru. În ultima zi de festival, 23 aprilie (ziua morţii şi posibil şi a naşterii lui Shakespeare), Emil Boroghină a reuşit să aducă la Craiova spectacole realizate de doi dintre cei mai importanţi regizori europeni, Romeo Castellucci şi Thomas Ostermeier, ambii recompensaţi în trecut cu Premiul Noi Realităţi Teatrale. S-a realizat astfel conexiunea între cele două manifestări.
Richard al III-lea în regia lui Thomas Ostermeier, unul dintre capetele de afiş la Festivalul de la Avignon în 2015, este o operă rock a răului, sîngeroasă şi strălucitoare, într-un decor elisabetan ce aminteşte de teatrul lui Shakespeare, The Globe (o scenă în semicerc care anulează distanţa între actori şi public). Decorul – un perete cu pasarelă – este înviorat uneori de confetti (aruncate de Richard, o ironie la propria „măreţie“). Costumele sînt contemporane şi neutre. Un baterist îl dezlănţuie pe Richard cu un punk rock live. Richard e un DJ (ceea ce Lars Eidinger chiar este în viaţa reală) căruia îi place să mixeze realitatea cu propriile fantasme. Proiecţiile hitchcockiene susţin şi ele stările lui Richard, cu păsări agresive roind hămesite cînd se imaginează omorurile şi liniştite în preajma morţii. Şi muzica victimelor, delicate menuete, e alta decît a lui Richard.
Ostermeier pune accent pe text, folosind excelenta traducere a lui Marius von Mayenburg, care a transformat versurile în proză, curăţind narativitatea şi concentrînd scenele în jurul lui Richard. Întreg spectacolul vorbeşte nu numai despre un imperiu al răului în construcţie, dar şi despre efectele negative ale excluderii sociale – a lui Richard de către ceilalţi din cauza diformităţii, a celorlalţi de către Richard pentru interesele sale personale. Ostermeier face un selfie performativ politicii contemporane într-un spectacol solid ca dramaturgie şi regie, riguros în demonstraţie, meşteşugăreşte făcut. Ceea ce face fabuloasă această întreprindere este Lars Eidinger.
Actorul-fetiş al lui Ostermeier, Eidinger creează un personaj ludic, animalic (cadavrul său este agăţat în cîrlig precum carcasele animalelor în abatoare), pervers în răutatea sa, care jonglează cu crimele şi frustrările, încercînd să schimbe tiparele lumii. Remarcabile la Eidinger, dincolo de talentul uriaş şi curajul de a se arunca în cele mai ciudate şi riscante interpretări, sînt un riguros simţ al echilibrului, o ştiinţă a jocului fără patetism şi o dezarmantă siguranţă pe scenă.
Să le luăm pe rînd. Actorul ştie cu precizie să creeze o compoziţie echilibrată de ludic, intensitate şi consistenţă, fiind în acelaşi timp fermecător de obraznic, inconfortabil ca atitudine şi incorect politic. Este un actor de mare forţă interpretativă, fără entuziasme, melodramă sau falsitate. Apoi este uimitor modul în care se conectează cu publicul, integrîndu-l firesc în performance. L-am văzut şi în alte spectacole conversînd cu sala, ca actor şi personaj în acelaşi timp, răspunzînd natural unui impuls (un strănut, o sonerie de telefon), chestionînd cîte un spectator în legătură cu problematica unui monolog. Ceea ce face Eidinger este mai mult decît o formă fascinantă de brechtianism, este forţa extraordinară a unui actor stăpîn absolut pe propriile instrumente de lucru. Scena seducerii lui Lady Ann, pe care o joacă nud – Richard este un dezinhibat care mizează pe forţa cuvîntului, căci nuditatea este argument în favoarea „fragilităţii“ şi „sincerităţii“ sale –, arată un performer extrem de sigur de sine. În scenele cu nuditate, actorii încearcă să ascundă corpul sau, dimpotrivă, să îl exhibe, ambele fiind semne de disconfort. Eidinger nu face nici una, nici alta. Este împăcat cu trupul său, nu îl arată mai mult decît e necesar, nu îi conştientizează nuditatea mai mult decît îl obligă textul. Din nou, este vorba despre un sănătos simţ al echilibrului.
În Richard al III-lea, Ostermeier a creat o poetică a corpului diform, arătat în toată urîţenia şi maladivitatea lui, gol sau aproape gol, cu imperfecţiunile şi urmele suferinţelor la vedere, dar în acelaşi timp a intrat în viscerele teatralităţii, făcînd vizibile protezele (cocoaşa), deci convenţia. Din momentul încoronării, Richard apare cu un corset medical pentru îndreptarea coloanei vertebrale şi o gutieră. Este o încercare de obţinere a „măreţiei“ regale şi de încadrare într-un tipar de frumuseţe fizică validat de societate. Şi aici postura lui este ambivalentă, de călău şi victimă: diavolul vrea să înşele, exclusul vrea să fie acceptat.
Ceilalţi actori joacă rece, cinematografic, lăsîndu-i loc lui Eidinger pentru cabotinismul său. Unii joacă mai multe personaje, precum Robert Beyer, cu trei roluri, dintre care Catesby, micul sfătuitor al lui Richard, strivit de forţa acestuia, şi Margaret, regina înaltă şi aspră. Pentru rolurile celor doi prinţi-copii, Ostermeier recurge la marionete în mărime naturală, cu tijă, mînuite la vedere şi impresionante pentru că sînt identic „umane“. Pentru dublarea perspectivei, regizorul se joacă cinematografic şi cu planurile, avînd unul general şi unul detaliu, obţinut cu o cameră de filmat, mînuită de actori, în special de Richard (care mînuieşte şi microfonul).
Richard al III-lea este un spectacol inteligent şi coerent construit, dar, mai presus de asta, este cîmpul de luptă şi de joacă al unui actor excepţional: Lars Eidinger.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Declair