La teatru, cu telecomanda

10 noiembrie 2011   ARTE PERFORMATIVE

Imaginea televizuală e-n tot şi-n toate, pe ecranul computerului, în frigider, în maşina de spălat şi (culmea!) chiar şi-n televizor. Trăim în lumea ecranului global (vorba lui Gilles Lipovetsky), trăim într-o ecranocraţie! Două dintre piesele prezentate în secţiunea „Teatrul de mîine“ din cadrul acestei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru sînt inspirate de spectacolul cotidian oferit de micul ecran: TV for dummies. Un spectacol pentru 100 de telecomenzi (de Mona Bozdog şi Mihaela Michailov; regia: Ioana Păun) şi Purificare (de Peter Zelenka; regia: Alexandru Mîzgăreanu). În primul, spectatorii sînt luaţi de cobai într-un experiment în care (li) se măsoară gradul de empatie, reacţia la stimuli emoţionali, capacitatea de judecată în condiţii de stres, interacţiunea socială etc. prin intermediul unui chestionar interactiv la care răspund printr-o simplă apăsare de buton. În cel de-al doilea, spectatorilor li se propune să asiste la o dramă într-o dublă perspectivă: aşa cum e ea prezentată, „excepţional“, „senzaţional“ şi  „în exclusivitate“ pe micul ecran, dar şi în dimensiunea ei subiectivă, autentică. Ambele piese pornesc de la faptul divers, de la ştirea tabloidă, şi mizează pe „dramatizarea“ (adică, în cazul de faţă: amplificarea) poveştilor cu instrumentele spectacolului de televiziune. 

În TV for dummies... spectatorul dotat cu telecomandă este întrebat şi îndemnat să voteze dacă-i place violenţa; apoi  asistă la drama unei fetiţe care dispare (fuge? a fost răpită?) de acasă şi pus, din nou, să voteze desfăşurarea acţiunii: mama fetiţei, vecina, poliţistul etc. apar la televizor, destinul lor imediat ne e la îndemînă, îl influenţăm brutal, din deget, cu telecomanda. Brutalitate – acesta e cuvîntul-cheie, pentru că „aşa vrea publicul“. Sîntem puternici pentru că avem telecomandă. Avem şi conştiinţă? 

„Conştiinţă“ e cuvîntul-cheie din Purificare. Jacek, un scriitor oarecare, comite, într-un moment de nebunie, o faptă îngrozitoare: violează un copil. Prietenul şi editorul său îl sfătuieşte să povestească totul într-o emisiune TV, să se „purifice“ mărturisind şi căindu-se în public. Mărturisirea – şi fapta comisă – aproape că nu mai ating pe nimeni. Într-o societate în care televizorul deversează zilnic toate ordurile imaginabile, o problemă de conştiinţă e un subiect prea fad, deci lipsit de interes. Violul – da, acesta poate stîrni curiozitate momentană, dar frămîntările făptaşului şi dilemele lui morale sînt – ca să rămînem în aceeaşi paradigmă a televiziunii – trecute cu vederea. Realitatea televizuală (ce se vede pe ecran) e singura valabilă, deci singura posibilă. 

Pînă la urmă, ambele spectacole explorează relaţia dintre public şi televiziune. „Ce vrea publicul“ se oglindeşte, într-adevăr, pe micul ecran, sau, dimpotrivă, publicul e oglinda televiziunii? Care sînt mecanismele şi sensurile manipulării? Greu de tras o concluzie doar zapînd între cele două spectacole. Însă, una peste alta, reflecţia teatrală asupra chestiunii e utilă. Da, aveam nevoie de acest pretext al democraţiei-prin-telecomandă pentru a ne evalua poziţia în raport cu puterea totalitară a televiziunii; aveam nevoie să vedem culisele unei emisiuni de televiziune ca să înţelegem ce şi cum se mişcă prin fundăturile tot mai adînci şi cuprinzătoare ale societăţii. În aceste căutări se găseşte partea bună a celor două experimente şi spectacole. Partea proastă – pentru că există şi o parte proastă – e atitudinea paternal- (sau maternal-) didactică: la cîte porcării apar oricum la televizor, parcă nu era nevoie de un reenactment atît de detaliat pe scenă. Eu unul, nu mai deschid de mult televizorul. E prea mult spectaculos, prea multă prefăcătorie, prea multă manipulare – pe scurt, e prea mult „teatru“. Da’ parcă şi la teatru e prea multă televiziune.

Mai multe