La Mama: urmaşii lui Andrei Şerban

20 mai 2011   ARTE PERFORMATIVE

Cînd Andrei Şerban părăsea România, la începutul anilor ’70, ca să meargă la New York şi să lucreze la La MaMa, după ce fusese „descoperit“ de Ellen Stewart (cum povesteşte în numărul din martie al revistei American Theater, într-un grupaj dedicat recent dispărutei „zîne bune“ a teatrului off-off Broadway), micul teatru de pe Strada 4 se afla deja în atenţia generală, dar marile sale reuşite nu veniseră încă. Şerban însuşi avea să devină o parte importantă din istoria acestui loc, reper al teatrului inovator, mereu în căutare de noi voci şi deschis experimentelor artistice. Condus pe drumul riscant al perpetuei nevoi de nou şi de autentic de către Ellen Stewart – care a pus pe locul doi propria carieră de creator de modă pentru a se ocupa de un teatru underground care nu reuşea la începuturile sale nici să-şi plătească chiria –, La MaMa a devenit un simbol al artei nealiniate dezideratelor comerciale, un fel de Mecca a tinerilor artişti inovatori. Nu mai puţin – o platformă de dialog artistic între culturi, unul dintre proiectele sale actuale numindu-se chiar Bridge.

Spectacolul Heaven on Earth, în regia lui Dan Safer, jucat la mijlocul lui februarie la La MaMa, apoi în turneu în Franţa, converteşte textul tip colaj al dramaturgului Charles Mee într-o demonstraţie de teatru-dans susţinută de performeri americani (Witness Relocation) şi invitaţii lor francezi (Compania Ildi! Eldi), aşadar se integrează perfect în acest context favorabil experimentului şi schimburilor între culturi. Ceea ce surprinde şi amuză pe spectator, de la bun început, este permanenta şi intenţionata subminare a materialului dramaturgic pre-existent. Narativitatea de tip tradiţional este întreruptă brutal sau măcar pusă în paranteze sistematic de către intervenţiile coregrafice neaşteptate. Există o replică în textul lui Mee – el însuşi un practicant al strategiilor de subminare a regulilor de compoziţie dramatică tradiţionale – care descrie foarte bine ceea ce se întîmplă în scenă: „What do you love about this?“, „That anything can happen“.

Ce se întîmplă este că mai multe poveşti sînt începute şi apoi intercalate unele cu altele. Sînt introduşi succesiv mai mulţi naratori, practic fiecare interpret se erijează la un moment dat în narator, dar cei mai mulţi nu sînt în stare să producă naraţiunea – ezitări, blocaje, răzgîndiri, emotivitate jucată îi fac pe fiecare să cedeze prim-planul altcuiva. Pe lîngă dispariţia unui unic fir narativ, se înregistrează şi absenţa personajului per se. Interpreţii nu dialoghează unii cu alţii, produc doar enunţuri şi se adresează direct publicului. Dramaturgia de tip clasic a fost aruncată în aer („teatrul postdramatic“, cum ar spune H.T. Lehmann), iar ceea ce vedem în scenă sînt rămăşiţele exploziei – fragmente de poveste, momente izolate de dans, profilul cîte unui eventual personaj care îşi contrazice apoi rapid condiţia, parcă temîndu-se de a fi fixat într-un contur prea clar. Spargerea convenţiilor în spectacolul regizat de Dan Safer se face cu metodă şi este semnalizată ca atare: cîte un performer îşi asumă această sarcină plasînd un stativ de reflector în mijlocul scenei şi oprind/schimbînd cursul spectacolului. În clipa în care spotul de lumină coboară asupra lui, totul devine posibil, iar direcţia pe care o va lua spectacolul e complet imprevizibilă. Uimitoare e tocmai această fluiditate a schimbărilor de registru şi de ton: de la comic, uşurel şi vag superficial, la momente de meditaţie profundă asupra condiţiei umane, potenţate tocmai de plasarea în contrast. Nu mai puţin impresionantă este mobilitatea performerilor – ei, cînd dansează, cînd intervin „cu text“ pentru a „rupe“ ritmul instalat al spectacolului, cînd trec în prim-plan pentru a încerca să preia misiunea de narator. O admirabilă „stare de atenţie“ îi caracterizează, pe lîngă excelenta formă fizică.

Avînd ca temă principală nevoia de reîntoarcere la bucuriile simple ale vieţii în situaţii de criză, spectacolul se adresează într-o manieră surprinzătoare şi atractivă unui public tînăr, modern, avansînd un punct de vedere numai aparent vetust în legătură cu ceea ce contează în viaţă cu adevărat: să iubeşti şi să fii iubit. Construit în maniera contemporană a colajului, cu simţ ludic şi cu un tip de umor foarte modern, mustind de ironie, cu aluzii la lumea de azi, producţia devine unul dintre cele mai interesante răspunsuri la întrebarea care frămîntă dintotdeauna artistul, relansată mereu în funcţie de schimbările societăţii şi ale publicului – Cum să spui o poveste?.

Cristina Modreanu este critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată este Casa dinăuntru, Editura Cartea Românească, 2008.  

Mai multe